9
Cercul Militar Naţional este una dintre cele mai
vechi instituţii militare românești, având practic vârsta
Independenţei ţării. Și asta pentru că la 15 decembrie
1876, în plină criză orientală, care avea să aducă schim-
bări majore în configuraţia sud-estului european, adu-
narea generală a ofiţerilor din garnizoana București,
cea mai mare din ţară, a hotărât adoptarea statutelor,
ceea ce semnifică actul de naștere a Cercului Militar.
În chip firesc, activitatea sa de început a fost modes-
tă, armata fiind chemată să consacre pe câmpiile din
sudul Dunării, prin faptele sale de arme, Independen-
ţa proclamată de Parlamentul ţării la 9/21 mai 1877 și
aprobată a doua zi de domnitorul Carol I.
După război, Cercul Militar al ofiţerilor din gar-
nizoana București și-a îmbogăţit și diversificat gama
de activităţi, devenind un reper cultural important al
Capitalei, aflată într-o explozie arhitecturală și demo-
grafică. Un moment semnificativ l-a constituit obţi-
nerea personalităţii juridice prin legea promulgată, la
18 martie 1896, cu Înaltul Decret nr. 1612. Aceasta în-
semna că instituţia cercurilor militare depășea cadrul
relativ restrâns al armatei, devenind de utilitate publi-
că, de interes general pentru localităţile unde rezidau
comandamente și unităţi militare.
Una dintre cele mai importante probleme ale cor-
pului ofiţeresc din București, ale Cercului Militar în pri-
mul rând, a fost cea a localului propriu. Ideea constru-
irii unui sediu propriu, care să fie atât funcţional, cât și
somptuos, a apărut în anul 1889, autorul fiind, după
sursele existente, generalul Eraclie Arion, personalita-
te militară binecunoscută a epocii.
Discuţiile între ofiţerii garnizoanei au fost aprinse,
părerile fiind împărţite. Unii s-au dovedit sceptici, fiind
conștienţi de marile dificultăţi ce trebuiau depășite, al-
ţii au fost entuziasmaţi de perspectiva ca elita militară
să aibă un local al ei pentru desfășurarea activităţilor
din afara cazărmilor. N-au lipsit nici aceia care doreau
ca noul sediu să rivalizeze cu renumitul restaurant
Capșa, de unde, potrivit multor mărturii, se conduceau
destinele ţării
1
, sau cu Ateneul Român
2
. A prevalat, în
cele din urmă, opinia construirii unui palat reprezen-
tativ pentru elita militară a ţării, care să se înscrie în
rândul marilor clădiri ale Capitalei și să asigure, într-un
spaţiu primitor, condiţiile optime pentru desfășurarea
unor evenimente de anvergură.
Proiectul construirii unei asemenea clădiri nu era
străin de spiritul epocii, marcată de o modernizare ac-
celerată, ilustrată convingător și în domeniul edilitar.
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea s-a construit
mult, mai ales în zonele centrale, Capitala îmbogăţin-
du-se cu o serie de edificii impozante – Ateneul Ro-
mân (1886), Ministerul Instrucţiei Publice (1887), Liceul
Gheorghe Lazăr (1889), Palatul Ministerului Agricultu-
rii și Domeniilor (1895), Palatul de Justiţie (1895), Pa-
ARGUMENT
