120
CERCUL MILITAR NAŢIONAL
nemijlocit intereselor acestuia. Acestea au fost și așa
au rămas, în toată perioada postbelică – instrumen-
te de propagandă ale partidului comunist. Desigur,
în timpul acestor decenii, activitatea lor a îmbrăcat și
unele aspecte pozitive, care satisfăceau anumite nevoi
sociale ale corpului de cadre ale armatei în ceea ce pri-
vește pregătirea, petrecerea timpului liber și relaţiona-
rea cu societatea.
Ca urmare a acestor măsuri, Cercul Militar al ofiţe-
rilor din garnizoana București a devenit, în primăvara
anului 1949, Casa Centrală a Armatei (C.C.A), această
denumire fiind păstrată în toată perioada regimului
comunist, iar palatul Cercului Militar a devenit sediul
Casei Centrale a Armatei.
Din clădire au fost evacuaţi toţi chiriașii. S-au exe-
cutat reparaţii importante, iar spaţiile, renovate și re-
botezate, vor fi puse la dispoziţia noii instituţii. Aici și-a
avut sediul, o vreme, echipa de fotbal C.C.A (viitoarea
„Steaua”) și apoi Asociaţia Sportivă„Armata”. Tot aici au
funcţionat, incluse în Casa Centrală a Armatei, o serie
de instituţii importante precum Teatrul Armatei. Cor-
neliu Mănescu, ministrul de externe în perioada 1961-
1974 și șef al Casei Centrale a Armatei (1950-1952),
compara instituţia cu o „comoară îngropată”. „Am stat
acolo un an de zile, își amintea el, și am fost uimit de
potenţialul artistic al C.C.A. Pot spune că, în acel timp,
C.C.A a înflorit. Instituţia avea în subordine trei teatre,
dintre care unul este Teatrul„Nottara”de astăzi, care se
numea pe atunci Teatrul Armatei. Acolo a jucat [Ioan]
Iancovescu, acolo se atașase [George] Vraca, un mare
artist și un om fermecător, și Mihai Popescu și [George]
Calboreanu. Cei mai vechi actori din România trăgeau
la Armată”
3
. După opinia sa, la acea vreme, Teatrul Ar-
matei concura cu Teatrul Naţional, deoarece mari ac-
tori și regizori erau colaboratori permanenţi: Nineta
Gusti, Ileana Predescu, Vlad Mugur și alţii. Tot la C.C.A.
a înflorit și opereta, al cărei suflet a fost Sică Alexan-
drescu
4
.
Merită amintit și un episod care a contribuit în
bună măsură la ajungerea lui Corneliu Mănescu în
fruntea Casei Centrale a Armatei. El era șef al Direcţiei
organizare din Direcţia Superioară Politică a Armatei,
aceasta primind sarcina să găsească formulele cele
mai convenabile pentru crearea organizaţiilor, în ar-
mată, ale Uniunii Tineretului Muncitor (U.T.M). Între cei
care se ocupau de o atare problematică se găsea și Ion
Ioniţă, proaspăt primit în armată, fără nici o pregăti-
re militară, cum era un obicei pe atunci. Împreună cu
Virgil Trofin, Ioniţă a redactat un proiect pe care i l-a
prezentat lui Corneliu Mănescu. Primindu-i pe cei doi,
după ce i-a lăsat să aștepte în anticameră aproape 25
de minute, acesta a rupt documentul în faţa lor, gest
ce l-a enervat pe Ion Ioniţă, care a aruncat o călimară
cu cerneală în capul șefului Direcţiei organizatorice.
Lovitura nu a nimerit ţinta, dar scandalul a fost enorm,
Ioniţă depunând uniforma militară la partid. A fost
reprimit în armată după o discuţie cu Emil Bodnăraș,
ministrul forţelor armate. În timpul întrevederii, Ioniţă
și-a dat seama că Mănescu nu era agreat de Bodnăraș,
acesta numindu-l „filfizon”
5
. Consecinţa a fost muta-
rea, după un anumit timp, a lui Mănescu, la conduce-
rea C.C.A.
În anul 1953, Ansamblul artistic al C.C.A. a făcut
un turneu în China. Tot în acel an, sediul C.C.A. a găz-
duit manifestările din cadrul Festivalului Internaţional
al Tineretului, organizat în România. Unul dintre cele
mai mari evenimente a fost expoziţia „Relaţiile româ-
no-ruse de-a lungul veacurilor”. Era perioada când
propaganda de partid și istoricii de serviciu exagerau
foarte mult rolul slavilor în etnogeneza românească și
în evoluţia poporului român.
Cele spuse de Corneliu Mănescu reprezintă doar
o parte a lucrurilor, cea pozitivă. Există și o alta, deter-
minată de caracterul regimului instalat la sfârșitul ani-
lor ‘40 de către ocupantul sovietic. Multe simboluri ale
