65
CERCUL MILITAR NAŢIONAL
rile depuse pentru găsirea unui constructor, licitaţiile
repetate, tratativele și intervenţiile, dar „efectele crizei
prin care am trecut, conchidea documentul, a înde-
părtat orice amator de la o asemenea întreprindere”
11
.
Comisia își declara incapacitatea de a rezolva sarcina
ce i s-a încredinţat și releva marile greutăţi ale proiec-
tului. În primul rând, se angajau cheltuieli prea mari,
peste posibilităţile cercului, și se recurgea la soluţii cu
puţine șanse de reușită (închirierea unor săli ale viitoa-
rei construcţii). De aceea, membrii comisiei avertizau
asupra riscului „ca nu cumva, dorind idealul, să pier-
dem și modestul spaţiu de astăzi”.
Ei veneau și cu o propunere pentru ca instituţia,
Cercul Militar, să aibă totuși un local propriu, ceva
mai puţin frumos, dar dispunând de tot confortul
necesar. Era vorba de cumpărarea unei clădiri care
să coste 500 000-700 000 lei. Cercul nu dispunea nici
de această sumă, dar ea putea fi procurată mai ușor.
Soluţia propusă era vinderea terenului de la Sărindar,
care valora 350 000-400 000 lei. Suma necesară putea
fi completată printr-un împrumut ce urma să fie achi-
tat din cotizaţiile membrilor cercului și din capitalul
deţinut
12
.
Merită remarcată intervenţia generalului Con-
stantin I. Brătianu, care a relevat stăruinţele comitetu-
lui pentru a începe lucrările de construcţie a palatului.
Dar, a arătat distinsul general, ori s-ar construi un local
nou, ori s-ar cumpăra un local construit, cheltuielile
vor fi aceleași. De aceea, el propunea să se persiste
în găsirea unui inginer sau a unui antreprenor care să
construiască localul, asigurându-i, în schimb, o chirie
pe 99 de ani
13
.
Comitetul de direcţie al Cercului Militar a fost
mandatat de Adunarea generală să înceapă demersu-
rile pentru vinderea terenului. S-a redactat un proces-
verbal ce a fost înaintat Corpului 2 armată, forul tute-
lar, care, la rândul lui, l-a supus avizului Ministerului de
Război. Departamentul de resort, în urma consultării
cu structurile sale specializate, a fost de acord cu ide-
ea și a obţinut acordul Parlamentului pentru vânzarea
terenului de la Sărindar „prin licitaţie publică sau prin
bună învoială”
14
.
De asemenea, s-a obţinut avizul nr. 518 al Consi-
liului de avocaţi ai statului relativ la vânzarea planuri-
lor lucrate de arhitectul Dimitrie Maimarolu
15
.
Vinderea terenului obţinut cu atâta greutate în-
semna năruirea speranţelor multor ofiţeri de a avea
un local reprezentativ atât pentru armată, cât și pen-
tru Capitală, aflată atunci, așa cum am precizat, într-o
explozie edilitară. Proiectul părea compromis, dar evo-
luţia evenimentelor a determinat renașterea speranţei
pentru procurarea unui local propriu.
În cursul anului 1905, Comitetul de direcţie a dez-
bătut înmai multe ședinţe problema vinderii terenului
de la Sărindar, iar cu suma obţinută să se cumpere fie
localul în care își desfășura activitatea, fie un alt local
care să aibă mai multe facilităţi. În acest sen el avea
mai multe oferte. Un anume Vernescu propusese ca
să vândă Cercului Militar imobilul pe care îl deţinea
pentru suma de un milion de lei. Din această sumă el
era dispus să scadă 350 000 de lei, preţul oferit pentru
terenul de la Sărindar, pe care dorea să-l cumpere. La
rândul ei, Societatea Agricolă oferea pentru aceleași
teren 300 000 de lei. În același timp, Academia Româ-
nă solicita pentru localul în care funcţiona Cercul Mili-
tar o sumă cuprinsă între 700 000-750 000 lei
16
.
Analizând aceste oferte, Comitetul a ajuns la con-
cluzia că pentru a cumpăra fie imobilul deţinut de Ver-
nescu, fie clădirea în care funcţiona cercul, era nevo-
ie de circa un milion de lei. S-a ajuns la această sumă
prin includerea tuturor cheltuielilor legate de mutare,
instalare și îmbunătăţirile ce trebuiau făcute. Pe bună
dreptate s-a pus întrebarea în cadrul reuniunilor dacă
această sumă nu ar putea acoperi construirea localului
