84
CERCUL MILITAR NAŢIONAL
Acesta avea în subordine Kommandatura, Poliţia mili-
tară germană și Siguranţa generală germană.
Guvernământul imperial a funcţionat până la 31
martie 1917, când toate structurile subordonate lui au
trecut sub autoritatea Administraţiei militare din Ro-
mânia, condusă de generalul Tulf von Tscheppe und
Weidenbach. Comandant militar al orașului a fost nu-
mit generalul von Heinrich, avându-l ca șef de stat ma-
jor pe locotenent-colonelul von Stolzenberg
9
. Întregul
aparat administrativ, economic și poliţienesc al trupe-
lor de ocupaţie a fost subordonat feldmareșalului Au-
gust von Mackensen, comandantul suprem al armatei
operative germane din România. Orașul a fost ocupat,
practic, de trupele germane, prezenţa austro-ungară,
bulgară și turcă fiind mai mult simbolică.
Să mai consemnăm că, la 14 aprilie 1917, geranţii
lăsaţi de guvernul Ion I.C. Brătianu înmomentul părăsi-
rii Capitalei au fost înlocuiţi cu un așa-zis guvern, ai că-
rui membri au fost aprobaţi de Administraţia militară
germană. Noii geranţi erau Lupu Kostache (la Interne),
D.S. Neniţescu (Finanţe), Grigore Antipa (Domenii), Al.
Hinna (Justiţie) și C. Litzica (Învăţământ).
Evident, palatul Cercului Militar din București
– clădire impunătoare, dar neterminată – nu putea
scăpat atenţiei comandamentului german, fiind trans-
formată în închisoare pentru prizonierii români și ruși
căzuţi în captivitatea inamicului
10
. Totodată, palatul a
devenit sediul Corpului central de gardă al Comendui-
rii armatei germane (
Hauptwache)
11
. Un martor ocular,
Virgil N. Drăghiceanu, descrie astfel situaţia: „Prizonie-
rii noștri sunt duși la Cercul Militar. Cerșesc pe fereastră
din cauza mizeriei în care sunt lăsaţi, dorm pe ciment.
Sunt obiectul vizitei și curiozităţii de menajerie al tutu-
ror supușilor Puterilor Centrale, care privesc cu mulţu-
mire, printre gratii, spectacolul zdrobirii României”
12
.
Constantin Bacalbașa, și el rămas în București, are
cuvinte critice despre comportarea populaţiei Capi-
talei în vremea războiului. „Crescuţi în belșug, în seul
bunului trai, în trândăvia sedentarismului, acești târ-
goveţi trăind o viaţă de pace, fără să cultive sporturile,
fără să aibă decât preocupări de bun trai, oameni care
pentru cele mai scurte distanţe se urcau într-o birje cu
tariful atât de mic, nu erau pregătiţi pentru privaţiuni
fizice și nici pentru zguduiri morale”
13
.
Aprecierile pot să fie adevărate doar la o privire
superficială, precum cea care vizează mulţimea bucu-
roasă de pe străzi în zilele ocupării Bucureștilor. Româ-
nia profundă, în schimb, suferea. O spune tot C. Bacal-
bașa, câteva pagini mai încolo: „În lungi șiruri, soldaţii
români prinși în bătăliile din urmă sau fugari în diver-
sele direcţiuni, au fost aduși la Cercul Militar. Publicul
de pe străzi îi privește cu indiferenţă aparentă; dar câte
suferinţe morale nu provoacă această priveliște”
14
.
După cum notează Alexandru Marghiloman –
fruntaș politic conservator, adept al alianţei cu Puterile
Centrale –, numărul prizonierilor a fost de circa 700-
800, printre care și câţiva ofiţeri.
La 26 octombrie/8 noiembrie, Marghiloman scria:
„Mă reped acolo (Cercul Militar – n.n.) la ora 4, primind
vestea că nimeni nu se va ocupa de sărmanii noștri sol-
daţi. Garda mă lasă să intru și șeful de post, cel dintâi,
îmi spune că ar trebui să se trimită ceva cald acestor
oameni. Primăria a fost avizată că întreţinerea era în
sarcina ei, și se gândea – vorba vine – să organizeze
mâine ceva. Deocamdată, de 36 de ore, nenorociţii
aceștia erau arestaţi. Trimit ceai și toţi au putut prânzi
graţie numai Crucii Roșii”
15
. Ulterior, o parte dintre pri-
zonierii din Cercul Militar au fost mutaţi în lagărul de la
Săveni (Judeţul Ialomiţa). Autorităţile de ocupaţie au
luat, de asemenea, măsura arestării unor fruntași po-
litici sau oameni avuţi, ca măsură de presiune asupra
Guvernului român de la Iași. Ei au fost internaţi la Ho-
telul Imperial
16
.
