112
CERCUL MILITAR NAŢIONAL
În Capitală s-a prăbușit blocul Carlton, o construcţie
foarte modernă, cu o structură de beton armat, cu sală
de cinema și 12 etaje. De sub dărâmăturile sale au fost
scoși 136 de morţi
19
.
Destul de afectate au fost și construcţiile de pe
Calea Victoriei: Ateneul român, Teatrul Naţional, Casa
de Depuneri și Consemnaţiuni, Palatul Poștelor etc.
Dar Palatul Cercului Militar a rezistat seismului, dova-
dă certă a ingeniozităţii arhitecţilor și constructorilor
care au lucrat la edificarea lui, la începutul veacului. Și
aceasta în pofida faptului că în România, la acea dată,
nu existau norme seismice, acestea introducându-se
abia în 1963.
Presa vremii și documentele vorbesc la unison de
marea panică stârnită de cutremur. Ziarul „Universul”
consemna: „Îmbrăcată sumar, cu ce s-a putut găsi la
îndemână, lumea din centrul Capitalei a fugit din blo-
curi, refugiindu-se pe străzi și în pieţele publice. În Ciș-
migiu, Piaţa Teatrului Naţional, piaţa Cercului Militar, la
Șosea, lumea îngrozită a stat până târziu după înceta-
rea cutremurului”
20
.
Nu numai catastrofele naturale au afectat puter-
nic viaţa cetăţenilor Capitalei ci și evenimentele poli-
tice și militare. A fost mai întâi conflictul violent dintre
Ion Antonescu și Mișcarea legionară, din 21-23 ianua-
rie 1941, soldat cu victoria echipei antonesciene spriji-
nită de Germania, de Hitler personal. A urmat ofensiva
germană din Balcani împotriva Iugoslaviei și Greciei,
teritoriul românesc fiind unul de tranzit pentru zeci de
mii de soldaţi germani. Și, în sfârșit, la 22 iunie 1941,
România a intrat în război alături de Germania împotri-
va Uniunii Sovietice, scopul fiind recuperarea nordului
Bucovinei și a Basarabiei, anexate cu un an în urmă de
către sovietici.
Toate acestea s-au repercutat asupra activităţii
Cercului Militar, parte din programele și acţiunile sale
fiind suspendate sau anulate. Apoi, regimul Antones-
cu a procedat, în februarie 1942, la o reformă radicală
a instituţiei cercurilor militare. La 27 februarie 1942,
generalul Constantin Pantazi, ministrul Apărării Naţi-
onale, a adresat conducătorului statului un raport în
care propunea ca„educaţia spirituală, fizică și socială a
ofiţerilor, după ce au părăsit școlile, să nu mai fie lăsată
mai departe la discreţia iniţiativei particulare”
21
.
Ea trebuia să fie asigurată înmod unitar și uniform,
lucru ce nu se putea obţine decât printr-o instituţie
comună. Cercurile Militare, după opinia lui Constantin
Pantazi, nu mai corespundeau menirii lor, deoarece fie
nu mai aveau fonduri suficiente, fie că localurile erau
utilizate în mod necorespunzător. Pentru a asigura ve-
nituri egale pentru toate cercurile militare și a realiza
o îndrumare unitară a activităţii culturale, educative și
sportive se propunea un act normativ ce stipula cre-
area unei instituţii unice. A doua zi, pe 28 februarie
1942, mareșalul Ion Antonescu a promulgat Legea nr.
158 pentru organizarea „Casei Cercurilor Militare ale
Ofiţerilor din România”
22
.
Această instituţie, o noutate în peisajul organizării
militare, avea calitatea de persoană juridică și funcţi-
ona sub controlul Ministerului Apărării Naţionale, se-
diul său fiind în București. Scopul acesteia, detaliat în
articolul 2 al legii, era de a organiza și întreţine în toate
garnizoanele permanente cercuri militare, cămine ofi-
ţerești și case de odihnă pentru ofiţeri. Membrii Casei
Cercurilor Militare erau de două categorii: de drept și
admiși. Toţi ofiţerii activi din România aveau calitatea
de membru de drept; acest statut puteau să-l aibă și
ofiţerii de rezervă proveniţi din activitate, care consim-
ţeau să achite cotizaţia lunară.
Casa era condusă de un comitet de direcţie com-
pus din secretarul general al Subsecretariatului de Stat
al Armatei de Uscat (președinte) și din secretarii gene-
rali ai celorlalte subsecretariate: aer, marină și aprovi-
zionarea armatei (membri). Secretar al casei era numit
