50
CERCUL MILITAR NAŢIONAL
desemnaţi căpitanul Arthur Văitoianu și funcţionarul
S. Stoicovici. Primul, de formaţie genist, trebuia să facă
o schiţă de plan a terenului, iar cel de-al doilea moti-
vaţia solicitării
2
.
Memoriul redactat de cei doi și însușit de către
comitetul de administraţie a fost înaintat generalului
Arion, președinte de ordine al cercului și comandant al
Corpului 2 armată. În memoriu se sublinia necesitatea
unui local propriu pentru cerc și se arătau eforturile
depuse de comitetele de direcţie anterioare în aceas-
tă direcţie. „Necontenit preocupaţi de această atât de
importantă cestiune, se menţiona în document, și în
consideraţiunea că, până în prezent, nu s-a luat nici o
hotărâre în privinţa destinaţiunii ce se va da porţiunii
din fund a terenului rămas disponibil prin dărâmarea
bisericei Sărindar, Comitetul cercului crede, d-le ge-
neral, că acum ar fi momentul a se face apel la înalta
solicitudine ce corpurile legiuitoare și guvernul în toa-
te ocaziunile au arătat că poartă armatei, cedarea din
acest vast teren a unei mici porţiuni în partea de fund
opusă cu Calea Victoriei”
3
.
Suprafaţa cerută era paralelă cu bulevardul Regi-
na Elisabeta și avea o lungime de 25-30 de metri. Pe
această porţiune de teren, cercul intenţiona să con-
struiască „un monumental palat cu 4 etaje, care ar fi
una din celemai măreţe și mai impunătoare edificii din
Capitală”
4
. În faţa lui, Primăria ar fi construit un parc,
ceea ce ar da întregului ansamblu „cam aceeași înfă-
ţișare după cum se găsește Palatul Ateneului faţă de
grădina Episcopiei”
5
. Modelul era, prin urmare, Palatul
Ateneului, construit în perioada 1884-1889 și finalizat
abia 1897, după planurile arhitectului Albert Galeron
6
.
Ideea a generat o amplă dezbatere în rândul membri-
lor Cercului Militar, dar și în cadrul eșaloanelor înalte
ale armatei. Se dorea o clădire impunătoare, reprezen-
tativă, care să se înscrie în șirul edificiilor de acest gen
din Capitală, ce traversa o epocă de avânt edilitar.
Adunarea generală din 31 ianuarie 1897 a luat
în discuţie, iarăși, chestiunea localului, cercul fiind pe
punctul de a-și schimba, din nou, sediul. Tonul general
al discuţiilor a fost acela al necesităţii unui local repre-
zentativ, care să satisfacă toate necesităţile în privin-
ţa confortului și amplasării. Mai mulţi ofiţeri au arătat
necesitatea de a se închiria un local mai mic, pentru a
se putea realiza economii care, mai apoi, să dea posibi-
litatea construcţiei unui local propriu. Această propu-
nere a fost combătută de căpitanul Arthur Văitoianu,
care a arătat că
ridicarea unui palat va costa peste un
milion de lei, sumă care nu se poate strânge, făcând
economii, decât în 30 de ani
7
.
Ideea construirii unui palat nu a fost însă abando-
nată, dimpotrivă, a căpătat un impuls odată cu obţi-
nerea de către cerc a calităţii de persoană juridică, în
1896. Acest fapt a permis amplificarea eforturilor pen-
tru obţinerea terenului de la Sărindar, aflat în propri-
etatea Ministerului Agriculturii și Domeniilor, pentru
care era necesară, însă, aprobarea celor două camere
ale Parlamentului.
Problema a fost discutată mai întâi în Senat, în
sesiunea 1896-1897. În ședinţa din 19 martie 1897,
senatorul D. Costescu-Comăneanu a prezentat expu-
nerea de motive și proiectul de lege privind transferul
terenului de la Sărindar în proprietatea Ministerului de
Război. Senatorul D. Costescu-Comăneanu a precizat
că Partidul Liberal (aflat atunci la guvernare) avea ca
obiectiv important al programului său întărirea arma-
tei. Cum nevoile acesteia erau numeroase și nu puteau
fi satisfăcute integral, era necesar ca ori de câte ori
exista posibilitatea, armatei să-i fie rezolvate unele do-
leanţe. Senatorul releva importanţa cercurilor militare,
înfiinţate în toate armatele, ele fiind „loc de întâlnire,
de schimb de idei și de consfătuire în interesul insti-
tuţiunii”
8
.
