91
CERCUL MILITAR NAŢIONAL
N-au lipsit și soluţiile extreme. De exemplu, lo-
cotenent-colonelul Polihroniade a propus vinderea
clădirii și construirea unui local în altă parte, ceea ce
era imposibil, întrucât terenul aparţinea Ministerului
de Război. Alţi ofiţeri au propus înfiinţarea unei socie-
tăţi pe acţiuni a ofiţerilor, arătându-se că dacă fiecare
dintre cei 3 000 de ofiţeri, câţi avea garnizoana Bucu-
rești în primii ani postbelici, dădea câte 1 000 de lei,
se ajungea la o sumă importantă. N-a lipsit nici pro-
punerea de înfiinţare a unei loterii, dar toate au fost
respinse. Adunarea a admis închirierea localului și a
fost de acord cu formarea unei societăţi. Până atunci, a
împuternicit comitetul să apeleze la un nou împrumut
pentru a se putea termina clădirea. Oferta celor doi
întreprinzători a fost, prin urmare, respinsă, motivul
principal fiind acela că, în cea mai mare parte, palatul
era deturnat de la menirea sa esenţială, pentru ofiţeri
rămânând să folosească doar etajele doi și trei
4
.
O altă cauză a respingerii acestei oferte constă în
faptul că Ministerul de Război ocupase, din octombrie
1919, câteva încăperi ale Palatului Cercului Militar,
unde a instalat o serie de comandamente și servicii în-
tre care Inspectoratele 1, 2, 3 și 4 de armată, instituţii
nou înfiinţate, care la război se transformau în coman-
damente de armată
5
.Pentru aceste încăperi, ministerul
plătea chirie care, în 1919, se ridica la suma de 150 000
lei anual, în anul următor aceasta urcând la 262 000 lei.
Acceptarea ofertei mai sus amintite ar fi impus evacu-
area serviciilor în alte spaţii pe care departamentul de
resort nu le avea.
În anul 1919, Cercul Militar a fost obligat să facă
faţă unui proces intentat de antrepriza Blekman &
Moscovici, constructorii clădirii, generat de faptul că,
datorită intrării României în război, nu s-au mai putut
achita toţi banii cuveniţi pentru lucrări. Antrepriza s-a
adresat Ministerului de Război care a propus un arbi-
traj acceptat de Comitetul de direcţie al Cercului Mi-
litar. Din partea acestuia au fost desemnaţi colonelul
Atanase Negru și Ștefan Botez, iar din partea antrepri-
zei inspectorii Gh. Panait și I. Cotescu-Lupșa. Prin deci-
zia acestui tribunal ad-hoc, Cercul Militar a fost obligat
să plătească antreprizei suma de 834 278,96 lei și astfel
procesul aflat pe rol a încetat
6
.
Lipsa banilor și situaţia juridică neclară au fost ca-
uzele cele mai importante pentru care, în anul 1919,
s-au efectuat puţine lucrări de finisare a clădirii. În anul
1920, situaţia s-a îmbunătăţit, într-o anumită măsură,
deoarece problemele financiare și-au găsit o rezolvare
parţială.
Urmare a demersurilor Comitetului de direcţie al
Cercului Militar, condus de generalul Ioan Istrati, sus-
ţinut de intendentul general C. Zaharia și de ministrul
de război Ion Rășcanu, Guvernul, condus de generalul
de corp de armată Alexandru Averescu, a aprobat prin
Jurnalul nr. 3771 din 28 noiembrie 1920 un împrumut
de 6 000 000 lei, sumă dată fără dobândă, pe o perioa-
dă de 15 ani, cu o rată de 400 000 lei.
Din această sumă, Ministerul de Război a decis să
achite împrumutul anterior de 3 282 000 lei, contrac-
tat la Manutanţa Centrală, și suma de 1 603 935, dato-
ria de la Casa Dotaţiei Oastei, rămasă neachitată, din
împrumutul de 2 000 000 lei
7
.
Suma rămasă, 1 114 064 lei, la care se adăuga ve-
nitul anual al Cercului Militar, urma să fie folosită la
finalizarea construcţiei. Pentru a impulsiona lucrările,
ministerul l-a numit pe lângă Comitetul de direcţie pe
generalul în rezervă Constantin Scărișoreanu ca direc-
tor administrativ al lucrărilor de construcţii. Activitatea
acestuia a fost modestă, el nereușind să impună un
ritm adecvat de lucru.
Pentru asigurarea anuităţii de 400 000 lei, Minis-
terul de Război a dispus să se închirieze partea co-
mercială din clădirea Cercului Militar, înaintând și o
ofertă Marilor Magazine „Menajera”, societate care a
