97
CERCUL MILITAR NAŢIONAL
îndoială, Cercul Militar. Toţi streinii, în special, ofiţerii
francezi, au spus că Franţa nu se poate încă mândri cu
un asemenea palat pentru militari, în felul acestuia de
la noi”
30
.
Regina Maria, participantă la manifestare, a con-
semnat în amintirile sale zilnice, pentru ziua de dumi-
nică, 4 februarie 1923, următoarele: „În această dimi-
neaţă, am avut inaugurarea Cercului Militar. Mare ce-
remonie, cu toţi ofiţerii din București, mitropolitul etc.
Splendidă clădire. A fost începută cu mulţi ani în urmă
și resursele au fost întotdeauna prea reduse ca să fie
terminată. În sfârșit, este gata complet”
31
.
Într-adevăr, palatul impresiona prin monumenta-
litatea edificiului și frumuseţea formelor sale arhitec-
turale. Erau reflectate concepţiile epocii, palatul fiind
construit în stilul neoclasicismului eclectic care pre-
lua elemente din arhitectura antichităţii, a Renașterii
târzii și a neoclasicismului, o sinteză la care a apelat
îndeosebi școala franceză, de unde s-a răspândit în
perimetrul european
32
.
Impresionează puternic faţa-
da, constituită dintr-un parter înalt și apoi de un șir de
duble coloane, care amintesc de cele antice, între ele
fiind dispuse loggii. Fiecare coloană are, partea de sus,
elemente compozite bogate, fapt care sporește ele-
ganţa clădirii. Impresia de eleganţă este sporită și de
cele două cornișe mari care încadrează nivelul median
al faţadei. La etajul superior, al patrulea, sunt o serie de
ferestre și o balustradă lungă.
Faţada Palatului Cercului Militar a fost comparată,
deseori, cu cea a Operei din Paris, al cărei autor a fost
cunoscutul arhitect Tony Garnier (1869-1948). Acest
fapt este o confirmare a puternicei influenţe franceze
asupra arhitecturii românești de la sfârșitul secolului al
XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
Vizibilitatea Palatului este sporită de spaţiul des-
chis ce îl înconjoară – în apropiere nefiind alte clădiri
înalte – și de esplanada din faţa sa. Accesul pe terasă
se făcea prin două rânduri de scări, apoi se intra în sala
de onoare (actualul Restaurant Militar). De aici se urca,
printr-o scară monumentală, în Sala de serbări (de fes-
tivităţi), în prezent Sala de Marmură, una dintre cele
mai mari din București. Etajele doi și trei erau destinate
activităţilor oficiale, protocolare, la etajul patru funcţi-
ona hotelul, care avea 42 de camere, iar la parter și la
subsol existau diverse birouri și spaţii de închiriat. De
asemenea, spaţiile de sub terasă erau ocupate de in-
stalaţiile de încălzire a palatului, unele dintre cele mai
moderne ale Bucureștilor de atunci.
În încăperile dinspre Bulevardul Elisabeta funcţi-
ona Biblioteca Cercului Militar, care s-a îmbogăţit per-
manent, mai ales prin donaţii.
Existau săli de biliard, de jocuri distractive, dans,
săli pentru învăţarea limbilor străine etc. Sala Norvegi-
ană de la subsol era destinată scrimei, dar aici a funcţi-
onat mulţi ani popota Ministerului de Război.
În ansamblul său, palatul reprezenta o clădire
funcţională pentru instituţia Cercului Militar, acesta
devenind în scurt timp un reper foarte important pen-
tru corpul ofiţeresc din Capitală și din ţară, care și-a
putut desfășura aici multe din activităţile profesionale,
culturale, știinţifice, recreative, sportive etc.
Se cuvine să creionăm și portretul autorului aces-
tui edificiu, care a îmbogăţit zestrea arhitectonică a
Capitalei. Arhitectul Dimitrie Maimarolu s-a născut în
București, în anul 1859. După studiile secundare efec-
tuate în ţară, a urmat, la Paris, Școala de Arte Frumoase,
unde l-a avut îndrumător pe profesorul Julien Guadet,
cursuri pe care le-a absolvit în 1885. Revenit în ţară, Di-
mitrie Maimarolu a contribuit la îmbogăţirea edilitară
a Capitalei cu o serie de edificii reprezentative. A parti-
cipat la concursul pentru Palatul Camerei Deputaţilor
(azi Palatul Patriarhiei), desfășurat în 1891, unde s-au
prezentat 37 de proiecte dintre care cinci din Bucu-
rești, șase din Viena, patru din Berlin, două din Londra,
