49
Localul propriu – o necesitate.
Obţinerea terenului
Încă de la înfiinţarea lor, cercurile militare s-au
confruntat cu o problemă deosebit de importantă: lo-
calurile proprii. Deoarece erau o iniţiativă a ofiţerilor,
susţinută, în principal, din cotizaţiile lor, autorităţile
militare nu aveau obligaţia de a le pune la dispoziţie
clădiri pentru funcţionare. În consecinţă, acestea func-
ţionau cel mai adesea în localuri închiriate, care nu în-
totdeauna îndeplineau condiţiile necesare menirii lor,
uneori fiind amplasate chiar și la marginea sau în afara
localităţilor, ceea ce constituia un impediment serios
în desfășurarea normală a activităţii.
Cercurile militare, prin scopurile lor, trebuiau să
aibă clădiri adecvate, așezate, de regulă, în centrul
localităţilor, pentru a înlesni contactele cu lumea civi-
lă. Conform normativelor epocii, o clădire a unui cerc
militar dintr-o garnizoană mare, pentru a-și putea
desfășura activităţile, trebuia să aibă intrare corespun-
zătoare, sală de dans, mai multe săli pentru jocuri de
cameră, încăpere pentru bibliotecă și o alta destinată
sălii de lectură, mai multe camere pentru ofiţerii veniţi
în misiune, o sală pentru arme, tir și gimnastică pe tim-
pul iernii, dependinţe pentru personalul de deservire
a cercului, săli pentru popote, grădină pe timpul verii
etc.
1
.
Este evident că puţine clădiri îndeplineau aseme-
nea condiţii, iar la cele în care existau aceste dotări,
chiria era exorbitantă în raport cu veniturile lor. Prin
urmare, cele mai multe cercuri militare funcţionau în
clădiri improprii, închiriate. Localul propriu reprezen-
ta, în cele mai multe cazuri, un deziderat greu de atins.
Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana București nu
a făcut excepţie, problema fiind ridicată și dezbătută
de multe ori în adunările generale sau ale comitetelor
de direcţie. Dar dacă ideea unui spaţiu propriu a fost
vehiculată intens de ofiţerii din garnizoană, cea a unui
palat impunător a apărut, după toate probabilităţile,
în anul 1889, ea aparţinând generalului Eraclie Arion,
numit, la 1 decembrie 1891, comandant al Corpului 2
armată, al cărui comandament era dislocat în Bucu-
rești. Așa se face că după demolarea bisericii Sărindar,
în anul 1894, atenţia Cercului Militar s-a îndreptat spre
terenul rămas viran, ca posibil loc de construcţie a lo-
calului propriu. La 15 martie 1895, comitetul de admi-
nistraţie – în formula: colonelul I. Borănescu, președin-
te, locotenent-colonel Gh. Mareș, maior D. Oprișanu
și căpitan Arthur Văitoianu, membri – a discutat, între
alte probleme, și pe cea legată de redactarea unui me-
moriu către forul tutelar, Corpul 2 armată, prin care
acesta să intervină la forurile în drept pentru obţinerea
unei porţiuni din terenul pe care s-a găsit fostul așeză-
mânt monahal. Pentru redactarea memoriului au fost
C a p i t o l u l I I I
PALATUL – DE LA IDEE LA PROIECT
