55
CERCUL MILITAR NAŢIONAL
mare, un obiectiv important, ce se înscria în ansam-
blul măsurilor de modernizare a Bucureștiului, deve-
nit capitala statutului român modern. Încă din 1864,
municipalitatea avea în vedere deschiderea unei străzi
în centrul orașului, care trecea pe lângă mănăstirea
Sărindar, iar între edificiul de cult și strada Brezoianu
urma să se construiască o grădină
30
.
În prima parte a anilor ‘70, s-au demolat clădirile
fostei mânăstiri, biserica rămânând izolată în mijlocul
unui teren mai larg, cu aspect de maidan, care deve-
nise un fel de groapă de gunoi
31
. Restructurarea zonei
a impus tăierea unei străzi, care să lege strada Edgar
Quinet cu grădina Cișmigiu. În final, s-a realizat doar
o parte din proiect, construindu-se strada Sărindar,
care făcea legătura între Calea Victoriei și strada Bre-
zoianu
32
.
În 1892, s-a hotărât ca pe locul vechii mănăstiri să
se construiască sediul Ministerului Agriculturii, Indus-
triei, Comerţului și Domeniilor, dar ideea nu s-a mate-
rializat. Pe baza solicitărilor Primăriei, Grigore Cerkez
a elaborat trei variante de amenajare a locului fostei
mânăstiri, care nu mai luau în calcul existenţa unei
grădini
33
.
În 1893, Nicolae Filipescu, primar al urbei, hotă-
răște dărâmarea ei, licitaţia fiind adjudecată pentru
suma de 3 000 de lei
34
. Dărâmarea Sărindarului a creat
emoţie printre bucureșteni, mai ales printre cei mai în
vârstă, care, după cum istorisește colonelul Popescu-
Lumină, veneau să se roage pentru a căpăta o cărămi-
dă din vechiul lăcaș de cult spre a-i menţine sănătoși și
a-i proteja împotriva relelor.
Pe locul bisericii, intrat în posesia Primăriei, Nico-
lae Filipescu dorea să realizeze un monument închinat
domnitorului Matei Basarab, care să simbolizeze re-
nașterea românească din secolul al XVII-lea
35
.
Iubitorii vechiului oraș au criticat fervoarea con-
temporanilor de a dărâma o parte din construcţiile,
casele și monumentele care încorporau pagini de is-
torie bogată. „Cu noile bulevarde, care răscolesc fără
milă pitoreștile cartiere bătrânești, scria Henry Stahl,
cu mania alinierii militărești a străzilor, cu dărâmarea
pe rând a hanurilor, a caselor vechi românești, spre a
le înlocui cu pendante clădiri imitate după cele mai
lipsite de gust arhitecturi apusene, dispar, zi de zi, ur-
mele trecutului Bucureștilor. Bisericile prea vechi, ri-
dicate de evlavia Domnilor temători de Dumnezeu, și
care, cu puţină pietate s-ar fi putut păstra în întreaga
lor severă și armonioasă frumuseţe, cad în ruine și se
dărâmă. Așa a fost soarta recentă a bisericii Sărindar,
a Sfântului Sava ori a turnului Colţei”
36
. Același autor
critica sever și rebotezarea permanentă a străzilor bu-
cureștene, astfel că strada Sărindar a devenit, ulterior,
Constantin Mille.
La rândul său, Constantin Bacalbașa scria și el re-
feritor la zelul constructiv al acelor ani, că numai între
Cheiul Dâmboviţei și Piaţa Teatrului Naţional, distrus
de aviaţia germană în bombardamentele de după
23 august 1944, se dărâmaseră trei biserici, între care
Măgureanu, în faţa Liceului Sf. Sava, Sf. Ion, pe locul
unde s-a ridicat apoi Casa de Depuneri, și Sărindar
37
.
Monumentele de astăzi ale Bucureștilor, care reprezin-
tă o parte importantă a patrimoniului său arhitectural,
s-au construit prin dărâmarea altora și mai vechi. Tim-
purile se schimbă, obiceiurile rămân.
Desigur, multă lume s-a întrebat ce s-a întâmplat
cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Nu
se știe nimic sigur, dar maiorul Dimitrie Papazoglu scria
că, imediat după secularizare, icoana ar fi fost furată de
egumenul grec al mănăstirii și trimisă Patriarhiei din
Constantinopol
38
.
Pe locul Mănăstirii Sărindar, intrată de acum în is-
torie, s-a ridicat cu prilejul vizitei împăratului Austro-
Ungariei, Franz Josef I (16/28-18/30 septembrie 1896),
o fântână de mari dimensiuni, denumită „Fântâna pă-
