75
CERCUL MILITAR NAŢIONAL
O altă problemă importantă a ţinut de găsirea
unei antreprize de construcţii care să execute lucrările
În acest scop s-a publicat licitaţia în„Monitorul Oficial”,
la aceasta prezentându-se șapte societăţi dintre care
au fost reţinute cinci. La 5 mai, s-a desfășurat licitaţia,
iar în ziua de 7 mai 1912, Comisia de direcţie a aprobat
în unanimitate ca lucrările să fie încredinţate firmei Ble-
chman-Moskovici, una dintre cele mai cunoscute soci-
etăţi din epocă, pentru suma de 1, 4 milioane de lei
52
.
O chestiune a cărei rezolvare s-a dovedit foarte
complicată a fost determinată de natura terenului: ne-
omogen și mocirlos. Generalul Vasile Zottu, neîncreză-
tor în posibilităţile lui Dimitrie Maimarolu, a comandat
inginerului Cristescu, angajat de antrepriză, în iunie
1912, un „proiect de fundaţiune” dintr-o placă de be-
ton armat. Urmare a intervenţiilor sale, arhitectul s-a
obligat să elaboreze și el un proiect de fundaţie. Cum
rezolvarea problemei trena, terenul solicitând alte
soluţii decât cele utilizate până atunci, Maimarolu a
propus consultarea celor mai buni specialiști, inginerii
Elie Radu și Anghel Saligny. Datorită faptului că aceștia
erau foarte ocupaţi, iar onorariile cerute nu puteau fi
acoperite de comisia desemnată în acest scop, Dimi-
trie Maimarolu s-a adresat fiilor acestora, și ei foarte
buni specialiști. Mircea Radu, fiul lui Elie Radu, a accep-
tat întocmirea unui proiect și supravegherea lucrărilor
pentru o sumă de 5 000 lei
53
.
Proiectul antreprizei era evaluat la o sumă cuprin-
să între 360 000 și 400 000 lei, iar cel prezentat de Mai-
marolu și elaborat împreună cu inginerul Mircea Radu
la 200 000-300 000 lei. Soluţia propusă era originală,
ea constând în baterea unor piloni de lemn peste care
să se toarne placa de beton armat. Au intervenit, din
nou, disputele dintre generalul Vasile Zottu și arhitec-
tul Dimitrie Maimarolu, ultimul propunând examina-
rea proiectelor de către Consiliul tehnic superior de pe
lângă Ministerul Lucrărilor Publice.
Generalul Vasile Zottu și-a impus punctul de ve-
dere avansând o formulă de compromis. El a propus să
se facă din beton armat numai zidul dinspre Calea Vic-
toriei, întrebuinţându-se materialul comandat și adus
pe șantier, iar restul fundaţiei să se facă pe piloni de
stejar, după proiectul lui Dimitrie Maimarolu și Mircea
Radu
54
.
Aceste dispute au întârziat însă lucrările, bucureș-
tenii începând să fie familiarizaţi cu groapa imensă,
săpată la intersecţia a două bulevarde principale. În
plus, cu malurile neconsolidate, o parte din săpături
s-a surpat.
Trebuie spus totuși că soluţia găsită pentru tere-
nul mocirlos și puţin stabil a fost ingenioasă. Combi-
nată cu un sistem de drenaj eficient, aceasta a asigurat
soliditatea edificiului. Să nu uităm, totuși, că eram în
epoca de pionierat a betonului armat, descoperit în
1867 de grădinarul francez Joseph Monier. Inginerii
români, între care s-a remarcat Anghel Saligny, au utili-
zat cu succes această nouă metodă care a revoluţionat
construcţiile
55
.
Soluţia a comportat însă și noi cheltuieli, buștenii
de stejar nefiind prevăzuţi în devizul de cheltuieli. Co-
misia de direcţie a apelat, din nou, la Nicolae Filipescu,
acum titularul Ministerului Agriculturii și Domeniilor
(14 octombrie 1912–5 aprilie 1913), în cabinetul con-
dus de Titu Maiorescu (14 octombrie 1912–31 decem-
brie 1913). Acesta a dispus ca întreaga cantitate de pi-
loni să fie asigurată gratuit din pădurile statului. Pilonii
aveau 25 cm diametru și 78,5 cm circumferinţă și au
fost bătuţi până la cota de 7,50 m
56
.
Etapele lucrărilor pot fi urmărite cu relativă exac-
titate pe baza
Registrului de ordine
către întreprinzător
,
descoperit în fondurile Arhivelor Naţionale Istorice
Centrale, dar și graţie proceselor verbale ale comisiilor
de direcţie și execuţie, aflate în fondul Arhivelor Mili-
tare Române. Deși lucrările începuseră la 27 mai 1912,
