17
CERCUL MILITAR NAŢIONAL
Un alt episod faimos care evidenţiază starea de
spirit a ofiţerimii române a avut loc în timpul Războ-
iului Crimeii. În august 1854, la Iași, comandamentul
rus a încercat să-i forţeze pe ofiţerii moldoveni să pă-
răsească ţară și să se alăture armatei ruse. În numele
tuturor ofiţerilor, căpitanul Gheorghe Filipescu, co-
mandantul bateriei de artilerie, a răspuns că invitaţia
nu poate fi onorată, militarii moldoveni datorând cre-
dinţă ţării lor. Refuzul net de a fi încorporaţi în armata
rusă și de a lupta în afara graniţelor a determinat ca
ofiţerii să fie arestaţi și maltrataţi. Militarii s-au barica-
dat în cazarmă și au jurat că nu vor părăsi ţara. Pentru
a-i determina să plece, baronul Osten-Sacken a adus
în Iași circa 20 000 de oameni, toate străzile și pieţele
orașului fiind ocupate. Cazarma a fost și ea înconjurată
de trupe ruse, care au adus și două baterii, pe care le-
au pus în poziţie de tragere
11
.
Comandantul-șef și comisarul orașului, ambii
ruși, au mers în cazarma armatei moldovene pentru
a-i determina să renunţe la împotrivire. Dar ofiţerii
au refuzat din nou cu hotărâre, căpitanul Gh. Filipes-
cu având curajul să-i răspundă generalului Budberg ;
„Sunt ofiţer ca d-ta, ţărei am jurat credinţă și nu o pot
părăsi”. Pentru acest gest căpitanul Filipescu și alţi ofi-
ţeri (Bacinschi, Langa, Brustureanu) au fost aruncaţi în
închisoare. Căpitanul Filipescu a fost deportat în Rusia,
fiind încarcerat timp de aproape doi ani în fortăreaţa
Bobruisk
12
. Soldaţii martori la această scenă au fost
gata să riposteze cu armele, dar intervenţia ofiţerilor
comandanţi a evitat o confruntare sângeroasă, fără ni-
cio șansă pentru soldaţii moldoveni.
În toată această perioadă, de peste trei decenii,
deși societatea românească a evoluat în condiţii di-
ficile, „miliţia pâmânteană” s-a transformat treptat în
„armată naţională”, graţie unor reforme ale unor dom-
nitori ca Mihail Sturdza, Barbu Știrbey și, mai ales, Ale-
xandru Ioan Cuza. Ultimul are meritul de a trece la un
model occidental de organizare militară, punând ca-
păt influenţei rusești, precumpănitoare până atunci
13
.
El a beneficiat de asistenţa Misiunii Militare Franceze
conduse de fraţii Lamy, care, în pofida unor controver-
se și greutăţi întâmpinate, a avut o contribuţie impor-
tantă la modernizarea armatei române
14
.
Venirea lui Carol de Hohenzollern pe tronul
României a însemnat intrarea societăţii românești și,
implicit, a armatei, într-o nouă fază de evoluţie, proce-
sul de reformă legislativă, instituţional-organizatorică,
de înzestrare și instruire devenind mult mai alert
15
.
Programul lui Carol I urmărea însă introducerea
modelului german în construcţia militară, ceea ce
a generat tensiuni în rândul corpului ofiţeresc, al ar-
matei, în general, care și-a păstrat, în mare parte, ori-
entarea filofranceză. Trebuie spus că, după Războiul
pentru Independenţă, apropierea de modelul german
a continuat, fiind înlesnită și de aderarea României la
Tripla Alianţă (Puterile Centrale), formată din Germa-
nia, Austro-Ungaria și Italia, o alianţă care avea și o
dimensiune militară puternică. Analizând retrospectiv
problematica, se poate aprecia că domnitorul și apoi
regele Carol I a eșuat în implementarea „modelului
german”, în august 1916, România aderând la Antanta
și luptând împotriva foștilor aliaţi. Însă, dincolo de dis-
putele privind preeminenţa franceză sau germană în
construcţia militară, armata română a evoluat, până la
sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, sub auspici-
ile„modelului occidental”, ceea ce i-a imprimat anumi-
te trăsături specifice. Se mai impune și sublinierea că
situaţia armatei se plia relativ exact pe cea a societăţii
românești, cultura și civilizaţia autohtonă evoluând tot
pe orbitele celor două centre de influenţă europene.
Un aspect important al evoluţiei armatei române
îl constituie raporturile cu societatea românească. Re-
prezintă, fără îndoială, un truism afirmaţia că instituţia
militară nu are cum să evolueze în afara cadrului gene-
