23
CERCUL MILITAR NAŢIONAL
desfășoare după un program bine stabilit, pe zile din
săptămână. Profesorul de scrimă era plătit cu opt soro-
coveţi „pi lună din iconomiile dejurtsvii”
28
.
Două luni mai târziu, la 13 februarie 1850, era apro-
bat un „Reglement pentru sala de arme militară din
Iași”. Ea se găsea sub conducerea unui director, numit
de hatmanul oștirii, care era informat periodic de pro-
fesorul de scrimă asupra desfășurării ședinţelor de pre-
gătire. Pentru participanţi erau instituite reguli stricte,
fiind interzise, de pildă, „toate vorbele necuviincioase
de obijduire, strigările, precum chiar și cânticile”
29
.
În Tara Românească, la începutul anului 1852, cu
prilejul înfiinţării Școlii militare de ofiţeri din București,
coloneii Ioan Em. Florescu și D. Costaforu au donat pri-
mele cărţi pentru biblioteca acestei școli. După Unirea
Principatelor, prin ordinul nr. 93 din 25 mai 1860 al mi-
nistrului de Război, colonelul Ioan Em. Florescu, s-au
contopit cele două biblioteci militare într-una singură,
cu sediul în București, care s-a numit, ulterior, Bibliote-
ca Ministerului de Resboi
30
.
Tot în timpul domniei lui Al. I. Cuza, s-au constituit
și primele biblioteci ale unor unităţi militare, așa nu-
mitele biblioteci regimentare. Astfel, în anul 1865, prin
grija maiorului Ioan Logadi, la Craiova, Regimentul 2
infanterie a organizat o primă bibliotecă de acest tip
31
.
În perioada ulterioară, numărul bibliotecilor a sporit
foarte mult, astfel că, spre sfârșitul secolului al XIX-lea,
mai toate garnizoanele și unităţile militare aveau ase-
menea instituţii de cultură.
În același timp, unii ofiţeri au făcut parte din aso-
ciaţii și societăţi culturale, artistice, știinţifice, sportive,
patriotice etc., prezenţa lor fiind, nu de puţine ori, re-
marcabilă și remarcată
32
.
Dintre ele am menţiona societatea literară
Juni-
mea
, din Iași, care a avut un rol fundamental în cultura
română
33
, și Academia Română, cea mai înaltă institu-
ţie știinţifică din România
34
.
Apariţia cercurilor militare se plasează în acest
context al diversificărilor raporturilor dintre armată și
viaţa civilă, al sporirii participării ofiţerilor la viaţa soci-
ală, culturală, artistică, sportivă a garnizoanelor în care
erau dislocate unităţile, a întăririi spiritului de corp, a
necesităţii din ce în ce mai puternic resimţite a perfec-
ţionării pregătirii corpului ofiţeresc.
Ca în multe alte domenii, și în privinţa asocierii
voluntare a cadrelor militare s-a recurs la împrumu-
tarea unor modele și forme din străinătate, societatea
românească fiind, după expresia celebră a lui Eugen
Lovinescu, una de imitaţie, mimetică
35
. Și cum mode-
lul rusesc fusese repudiat de majoritatea românilor,
inclusiv în construcţia militară, atenţia s-a îndreptat
spre modelele german și francez. Întrucât în perioada
domniei lui Al. I. Cuza, ultimul fusese precumpănitor,
s-a adoptat formula cercurilor (cluburilor) militare, ce
funcţionau în armata franceză. Ceva relativ asemă-
nător exista și în armata austro-ungară, respectiv ca-
zinoul, dar acesta a fost considerat nepotrivit pentru
armata română, deoarece nu conţinea explicit ideea
de educaţie, ci doar pe aceea a unei caste.
Ideea înfiinţării cercurilor militare în garnizoanele
de dislocare ale armatei române a apărut în deceniul
al optulea al secolului al XIX-lea, înainte de Războiul
pentru Independenţă. Prin Decizia ministerială nr. 15
din 7 martie 1875, ministerul de resort anunţa că un
club militar nu putea să ia fiinţă decât după aprobarea
sa prealabilă. Cluburile se administrau de către o co-
misie compusă din 3-7 membri, aleși de toţi ofiţerii din
garnizoană, iar trimestrial activitatea lor financiară era
controlată de șeful intendenţei divizionare
36
.
Prima instituţie de acest gen a fost Cercul militar al
ofiţerilor din garnizoana București, ale cărei statute au
fost aprobate în adunarea generală din 15 decembrie
1876
37
. După Războiul pentru Independenţă, care i-a
prilejuit armatei române o primă afirmare europeană,
