22
CERCUL MILITAR NAŢIONAL
specialitate, de valorificare a unor disponibilităţi cultu-
rale, artistice, știinţifice etc. a reprezentat, atât pentru
autorităţile militare și civile, cât și pentru majoritatea
ofiţerilor, o preocupare însemnată. Cu atât mai mult
cu cât tentaţiile vieţii civile nu erau de neglijat pentru
corpul ofiţeresc obligat să trăiască, uneori perioade de
timp îndelungate, în mediul specific militar.
Încă de pe băncile școlii, ofiţerul era educat să se
integreze în societate și să-și apere prestigiul, conferit
de actele normative, printr-o comportare ireproșabilă.
El era învăţat să danseze corect, să cunoască scrima,
să practice echitaţia, să se îmbrace elegant, să fie ma-
nierat și politicos, să ţină la onoarea sa, să nu fie insul-
tat de nimeni etc. De altfel, nimeni nu avea dreptul să
legitimeze un ofiţer sau să-i ceară socoteală decât în
anumite condiţii, foarte bine precizate.
Dacă un ofiţer era insultat sau îi era afectată onoa-
rea în vreun fel, el trebuia să apeleze la duel, care era
strict reglementat, de altfel. Având în vedere, amploa-
rea și consecinţele generate de o asemenea practică,
duelul a fost interzis în anul 1911. Cu toată această
interdicţie formală, instituţia duelului a continuat să
funcţioneze și în perioada interbelică, deși numărul
ofiţerilor care au recurs la acest gest s-a redus consi-
derabil.
O caracteristică a statutului corpului de ofiţeri în
perioada de până la Primul Război Mondial a fost dez-
voltarea deosebită a spiritului de corp. Ofiţerii prove-
nind din aceeași promoţie și din aceeași armă se întâl-
neau destul de des și se susţineau între ei în carieră.
Este prea bine cunoscută solidaritatea deosebită care
s-a creat între cavaleriști, astfel că s-a ajuns ca multe
funcţii înalte să fie ocupate de ofiţeri din această armă.
Același lucru se poate spune și despre geniști și arti-
leriști. Nu de puţine ori au existat dispute între ofiţeri
pe această temă, ei acuzându-se reciproc de„favoritis-
me”.
Menţinerea și dezvoltarea statutului de elită a cor-
pului ofiţeresc în cadrul societăţii românești presupu-
nea, în chip necesar, găsirea unor forme și modalităţi
care să concretizeze prevederile legislaţiei și cerinţele
înalte statuate prin regulamente. În acest domeniu nu
au existat„reţete”de urmat, așa încât măsurile luate de
autorităţi s-au împletit cu iniţiativele venite din partea
ofiţerilor înșiși.
Încă de la crearea „miliţiei pământene” au existat
astfel de preocupări menite, pe de o parte să fortifi-
ce spiritul de corp, iar pe de altă parte să contribuie la
perfecţionarea pregătirii ofiţerilor, la petrecerea utilă
a timpului liber. Iată, de exemplu, în garnizoana Iași,
în anul 1845, prin Porunca nr. 122, generalul inspec-
tor (hatman) al Miliţiei, prinţul Dimitrie Sturdza (1817-
1908), fiul cel mai mare al domnitorului Mihail Sturdza
(1834-1849), s-a creat prima bibliotecă militară, în care
erau incluse„uvrajurile cele mai trebuincioase și de cei
mai vestiţi autori francezi nemţi și alţii în localul De-
jurstvei militare”
26
. Prin porunca (ordinul de zi) dată cu
ocazia publicării„Regulamentului militar pentru slujba
în garnizoană”, hatmanul oștirii moldovene sublinia:
„Eu am socotit de neapărat a înzăstra corpul militar cu
toate scrierile militare trebuitoare spre a putea duce
învăţătura ofiţerilor și a rangurilor de jos la rezultatul
dorit unei oștiri bine organizate”
27
. Se cunoaște chiar
catalogul Bibliotecii Miliţiei din Iași. Majoritatea cărţi-
lor erau în limba franceză, iar o mică parte în germană
și rusă. Lucrările în limba română erau puţine, ele fiind
traduceri din limba rusă.
Iniţiativele au continuat și după revoluţia din
1848. Generalul inspector (hatman) Nicolae Mavro-
cordat a emis, la 10 decembrie 1849, o „poruncă de zi
pentru miliţia prinţipatului Moldovei” în care dispunea
deschiderea sălii de arme pentru ca ofiţerii, subofiţerii
și cadeţii din cele trei arme, infanterie, cavalerie și ar-
tilerie, să poată urma lecţii de scrimă. Ele urmau să se
