29
CERCUL MILITAR NAŢIONAL
lor, funcţionând, uneori, în localuri improvizate, fără o
susţinere adecvată, ele nu reușeau să împlinească, în
totalitate, necesităţile corpului ofiţeresc român.
Mai este de luat în discuţie și lipsa unui cadru nor-
mativ suficient de adecvat, care să le permită să atragă
fonduri, să organizeze activităţi, să se implice în viaţa
comunităţilor locale și să fie sprijinite de acestea. De la
crearea primului cerc militar, cel al ofiţerilor din garni-
zoana București, în 1876, și până la consacrarea juridi-
că a situaţiei lor, realizată prin legea din 1896, au trecut
două decenii, timp în care cercurile militare au fost in-
stituţii ale „nimănui” ca să ne exprimăm așa. Funcţio-
narea lor a depins, într-o însemnată măsură de voinţa
și disponibilităţile șefilor de corpuri, de preocupările
ofiţerilor din garnizoană, de dorinţa lor de a se întruni
sub egida acestei noi instituţii.
A mai fost invocată și lipsa unor directive clare
venite din partea Ministerului de Război, forul tutelar
care trebuia să le ghideze activitatea. Or, departamen-
tul de resort a căutat să nu îngrădească prea mult ini-
ţiativa privată a ofiţerilor, reglementând strict și acest
domeniu, așa cumo făcea în toate celelalte. Existau, de
altfel, critici destul de severe și în bună măsură îndrep-
tăţite, din partea unor ofiţeri privind abuzul de legi, de
ordine, de instrucţiuni, de norme care încorsetau viaţa
militarilor în cazarmă și în afara ei. Pe de altă parte, cer-
curile militare considerau că Ministerul poate și este
dator să le sprijine, întrucât ele suplineau, până la un
punct, sarcinile acestuia.
O altă cauză importantă a neajunsurilor din evo-
luţia cercurilor militare a constituit-o, după cum se ex-
prima în epocă un bun cunoscător al situaţiei acestora,
„lipsa spiritului de asociaţiune la români”
52
. Ori de câte
ori românii se adunau într-o asociaţie, formală sau in-
formală, aceasta nu avea mari șanse de a rezista prea
mult, deoarece predominau spiritul individualist, lip-
sa cooperării și a solidarităţii. Fenomene deosebit de
complexe, în fapt, o rezultantă a mai multor factori ce
s-au manifestat, simultan, o lungă perioadă de timp,
ele au făcut obiectul unor analize dintre cele labori-
oase
53
.
Pe acest fond genetic, ce urca mult în istorie, cer-
curile militare, ca formă nouă, importată din Franţa,
n-au generat de la început un entuziasm prea mare în
rândul ofiţerilor români. Uneori, mersul la activităţile
cercului era mai mult materializarea unei dispoziţii a
șefilor ierarhici decât o dorinţă intim resimţită de fie-
care ofiţer.
Nu lipsită de importanţă s-a dovedit în epocă și
concurenţa pe care o făcea „viaţa civilă”, care oferea o
mult mai mare varietate de posibilităţi de petrecere a
timpului liber, de recreere, de deconectare de la siste-
mul cazon, nu lipsit de rigidităţi congenitale, ca peste
tot în lume. Ofiţerii căutau „altceva” faţă de cotidianul
care le marca existenţa. Ori, cercul militar reproducea,
desigur, într-o altă proporţie și sub altă formă, mai
blândă, același mediu militar constrângător.
Cu timpul, însă, cu toate greutăţile și imperfecţi-
unile semnalate, cercurile militare au devenit instituţii
credibile, integrate
sine qua non
în viaţa corpului ofi-
ţeresc român, acceptate și receptate ca atare de soci-
etatea românească. În fapt, apariţia și funcţionarea lor
a reprezentat o dimensiune a procesului de moderni-
zare și reformă pe care l-a parcurs, în această perioadă,
armata română.
Înfiinţarea Cercului Militar al ofiţerilor
din garnizoana București
Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana București
a fost prima instituţie de acest gen din istoria arma-
tei române, iar organizarea și structura sa au servit
de model celorlalte care s-au creat după Războiul de
