71
CERCUL MILITAR NAŢIONAL
dent. Totodată, s-a cerut ca arhitecţii Petre Antonescu
și Victor Ștefănescu să prezinte planurile lor
42
.
Peste două zile, comisiile au ţinut o nouă ședinţa
în care s-au studiat planurile lui Maimarolu, genera-
lul Zottu, propunând mai multe modificări. În același
timp, s-a cerut aprobarea Primăriei Capitalei pentru în-
cepere sondajelor, care s-au și executat în săptămânile
următoare
43
. În ședinţa din 8 martie 1911, Petre Anto-
nescu și-a prezentat planul și schiţele sale, dar comisii-
le nu au luat o decizie, problema rămânând în discuţie.
În același timp, acestea au ajuns la concluzia că inten-
ţia ca piatra fundamentală a palatului să fie pusă de
ziua de naștere a lui Carol I nu mai era de actualitate,
având în vedere întârzierile survenite
44
.
La 10 martie 1911, arhitectul Ștefănescu și-a pre-
zentat și el planurile, dar ca și în cazul lui Petre Anto-
nescu, nu a fost luată o decizie finală, acestea urmând
a fi studiate în cadrul comisiei. Abia la 23 martie 1911
comisiile întrunite s-au oprit la planurile lui Maimaro-
lu, cumodificările făcute de Victor Ștefănescu. Comisii-
le au primit alte două planuri, respectiv ale arhitecţilor
August Schmiedigen, cunoscut mai mult ca antrepre-
nor, și Alexandru Clavel, care au rămas să fie studiate
45
.
Costul devizului propus de arhitectul Ștefănescu, ci-
frat la 2,5 milioane lei, era considerat prea ridicat, mo-
tiv pentru care Comisia de direcţie a cerut mai multe
modificări.
În cele din urmă, Comisia de direcţie a admis ca
viitorul palat să se construiască după vechile planuri,
generalul Vasile Zottu primind depline puteri pentru
a le modifica. În consecinţă, generalul Zottu, genist de
profesie, împreună cu o serie de colaboratori – ofiţeri
din arma geniului – a adus unele modificări proiectului
iniţial. Între Zottu și Maimarolu s-a desfășurat un lung
conflict, determinat pe de o parte de dorinţa genera-
lului de a se erija în proiectantul principal al palatului
iar, pe de altă parte, de modul de lucru al arhitectului
Maimarolu. După cum relatează Toma T. Socolescu,
acesta ducea o viaţă boemă, stând mult timp prin clu-
buri și cafenele, pentru executarea lucrărilor apelând
la intermediari
46
. Se confruntau, prin urmare, două
concepţii de viaţă opuse, cea a militarilor, care doreau
punctualitate și precizie, și cea a boemei bucureștene,
în care lucrurile evoluau sub semnul improvizaţiei.
În anii 1911-1914, disputele dintre cele două tabe-
re au fost cvasipermanente, întârziind, într-o oarecare
măsură, mersul lucrărilor, acestea vizând o multitudi-
ne de aspecte: faţada clădirii, distribuţia spaţiilor, ac-
cesul în clădire, ritmul și metodologia construcţiei etc.
În acest conflict, Vasile Zottu, prevalându-se de funcţia
sa oficială de comandant al Corpului 2 armată, a reușit
să atragă de partea sa Comitetul de direcţie al cercului,
dar și comisia desemnată pentru supravegherea mer-
sului construcţiei, aceasta fiind nemulţumită de stilul
de lucru și repetatele amânări ale arhitectului.
La 17 octombrie 1911, Comisia de direcţie a ho-
tărât ca lucrările să înceapă în primăvara anului 1912,
după planurile existente, cu modificările pe care le va
aduce generalul Zottu. Tot cu acest prilej, s-a decis ca
la al treilea etaj să funcţioneze hotelul pentru ofiţeri
47
.
La 22 noiembrie 1911, Comitetul de direcţie aproba
proiectul elaborat de Vasile Zottu care era, de fapt, do-
cumentul din 1898, selectat de comisie, căruia i s-au
adus unele modificări.
Unul dintre motivele disputei a fost intrarea prin-
cipală a viitorului palat. Arhitectul Dimitrie Maimarolu
propunea ca aceasta să fie situată în strada Sărindar
(azi Constantin Mille), proiectând în acest sens o arca-
dă monumentală și acoperită. Această soluţie a fost
acceptată de Comisia de direcţie, prin procesul verbal
din 29 decembrie 1911, și aprobată de Nicolae Filipes-
cu, ministrul de Război.
Pe această bază, Dimitrie Maimarolu a elaborat, la
Paris, cu sprijinul unor colaboratori, proiectul definitiv
