102
CERCUL MILITAR NAŢIONAL
jurul cifrei de 5 000 de persoane. Era greu de găsit o
sală unde să participe toţi ofiţerii și, în plus, dezbaterea
problemelor și luarea hotărârilor erau dificile. Au do-
vedit-o adunările generale de la începutul anilor ‘20,
când gradele mai mici au adoptat o atitudine critică
faţă de o serie de generali și ofiţeri superiori. Adunările
generale, considerau șefii armatei, deveniseră focare
de indisciplină, astfel că s-au căutat soluţii pentru ca
asemenea probleme să nu mai apară
53
.
Concomitent, s-a înregistrat o triplare a numărului
de ofiţeri superiori, ceea ce a condus la ocuparea de că-
tre aceștia a majorităţii funcţiilor de conducere în dife-
rite structuri militare. De exemplu, la Comandamentul
pieţei București, echivalentă comenduirii de astăzi, îna-
inte de război exista un maior și câţiva ofiţeri inferiori.
În anii interbelici, aceasta a a fost condusă de un gene-
ral, la care se adăugau mai mulţi ofiţeri superiori.
Inflaţia de grade mari se poate constata și în cazul
Cercului Militar. Dacă până în 1916, comitetul de di-
recţie era condus, de regulă, de un colonel și rar de un
general, în perioada interbelică președintele și vice-
președintele erau generali de brigadă. Ofiţerii inferiori
aproape că dispăruseră din structurile de conducere
ale cercului.
Nu trebuie uitat, totodată, că instituţia, prin darea
în folosinţă a Palatului, și-a mărit numărul personalu-
lui, iar problemele ce trebuiau soluţionate deveniseră
mult mai complexe. De altfel, Cercul Militar, prin ac-
tivităţile desfășurate devenise în acei ani o instituţie
simbol atât a Armatei Române, cât și a Capitalei.
Administrarea Palatului.
Proiecte, îmbunătăţiri, litigii
În toată perioada dintre cele două războaie mon-
diale, administrarea palatului a reprezentat o proble-
mă importantă pe agenda de lucru a structurilor de
conducere ale Cercului Militar. Dintre aspectele care
au trebuit să fie soluţionate reţinem: finalizarea unor
lucrări precum cele de la terasă și de la etajul patru,
unde funcţiona hotelul; completarea mobilierului și
a stării de fixaţie; găsirea unor surse de finanţare, mai
ales prin închirierea unor spaţii; achiziţionarea unor
mașini și utilaje performante; iniţierea unor proiecte
care să sporească funcţionalitatea clădirii etc.
Desigur, toate acestea erau dependente de găsi-
rea surselor financiare, întreţinerea și completarea pa-
latului nefiind o sarcină foarte ușoară. Ca și în perioada
anterioară, ofiţerii din garnizoană plăteau o cotizaţie,
fixată la 2% din solda de grad, ceea ce însemna un ve-
nit anual de 700 000–900 000 lei. Având în vedere evo-
luţia bugetului Cercului Militar din anii interbelici, taxa
a reprezentat între 5-8% din venituri.
De asemenea, cercul mai percepea o serie de taxe
de folosire a unor săli de către ofiţeri și civili: scrimă, bi-
liard, jocuri, hotel etc. Valoarea lor a însemnat 15-20%
din bugetul general al instituţiei. La rândul său, Minis-
terul de Război a acordat anual subvenţii Cercului Mili-
tar, sumele apropiindu-se de cele provenite din taxele
plătite de ofiţeri. Anumite venituri se mai obţineau de
la popotă, din exploatarea hotelului, precum și din
dobânzile rezultate din depunerea banilor la diferite
bănci.
Cele mai importante venituri au rezultat din în-
chirierea unor spaţii ale clădirii, dar în acest domeniu
politica dusă de conducerea Cercului nu a fost întot-
deauna fericită, motiv pentru care instituţia s-a trezit
implicată, în toţi acești ani, în procese de durată cu
unii chiriași. Cel mai adesea sumele n-au mai putut fi
recuperate. Iată, de pildă, în anul 1923, după 188 de
înfăţișări, graţie avocatului Nicolae Alexandrescu, s-a
reușit evacuarea chiriașului prăvăliei „Menajera” și a
Anuarului General al României
54
. Pentru recuperarea
