82
CERCUL MILITAR NAŢIONAL
de la Turtucaia, s-a trezit și opinia noastră politică la
conștiinţa datoriilor ei”
3
.
Diagnosticul lui Constantin Argetoianu este în
bună măsură corect, Turtucaia însemnând un eșec
militar, previzibil după rapoartele premergătoare, im-
putabil și corpului de comandă, de la comandantul
de pluton la șeful Marelui Cartier General. Înfrângerea
avea o dimensiune tactică, dar purta o adâncă sem-
nificaţie morală, arătând racilele sistemului militar ro-
mânesc.
La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul seco-
lului al XX-lea, armata, ca instituţie, a fost neglijată,
pregătirea ei fiind deficitară. Acest lucru a reieșit în
evidenţă în timpul celui de-al Doilea Război Balcanic.
Succesul facil din această campanie a amânat rezolva-
rea problemelor reale. Nota de plată a venit, în chip
dureros, în toamna anului 1916.
Cercul Militar al ofiţerilor din garnizoana București
era o expresie a elitei militare. Înfrângerile umilitoare
din toamna anului 1916 reprezintă o altă faţetă a ace-
leiași elite militare, parte din ea nereușind să treacă
acest examen.
Mulţi ofiţeri români au luptat eroic în campania
anului 1916 și la fel o vor face în 1917. Au fost însă și
destui comandanţi, unii de nivel înalt, care au căzut la
examenul frontului, fapt care reprezintă una din cau-
zele înfrângerilor suferite. Unii dintre ei, remarcaţi ne-
gativ pe front (generalii Ioan Culcer, Grigore Crăinicea-
nu, N. Alevra ș.a.), au contribuit la înălţarea palatului.
Palatul Cercului Militar, împreună cu întreaga ca-
pitală, de altfel, a fost supus bombardamentului aeri-
an, fenomen nemaiîntâlnit până atunci și care a îngro-
zit populaţia. De la sfârșitul lunii august 1916, timp de
câteva săptămâni, avioanele dușmane au bombardat
Bucureștiul, provocând distrugeri materiale și pierderi
de vieţi omenești
4
.
Peste toate nenorocirile clipei s-a mai adăugat
una, moartea lui Nicolae Filipescu (29 septembrie
1916), politicianul care și-a legat numele, cum preci-
zam, de două instituţii ale armatei române: Colegiul
Militar de la Mănăstirea Dealu, care îi va purta numele,
și Palatul Cercului Militar. Dincolo de acestea, el a fost
însă și un fervent adept al intrării cât mai grabnice a
României în război alături de Antantă, obiectiv căruia
i-a dedicat toată energia în anii 1914-1916. I.G. Duca,
prietenul său apropiat, dar adversar pe tărâm politic,
i-a creionat în culori vii și nuanţate personalitatea atât
de complexă
5
.
La începutul lunii noiembrie 1916, situaţia mili-
tară s-a agravat, trupele Puterilor Centrale reușind să
străpungă bariera Carpaţilor (văile Jiului și Oltului) și
să forţeze Dunărea la Zimnicea. Trei grupuri de forţe,
ce purtau numele comandanţilor (Kosch, Kühne și
Krafft) se îndreptau spre Capitală. În aceste condiţii,
Marele Cartier General a decis ducerea unei bătălii
decisive pentru apărarea Bucureștilor (operaţia de pe
Neajlov-Argeș). Concepţia a fost ingenioasă, respectiv
o manevră pe direcţii interioare, ce urmărea nimicirea
succesivă a celor trei grupări adverse, dar materiali-
zarea ei a fost defectuoasă. Înfrângerea a determinat
evacuarea Bucureștiului, familia regală, Guvernul, Par-
lamentul, mulţi oameni politici și intelectuali refugiin-
du-se la Iași, oraș care a devenit, prin forţa împrejură-
rilor, capitala statului român pentru doi ani de acum
încolo.
Confruntat cu aceste evenimente, Comitetul de
direcţie al Cercului Militar a decis ca registrele și ac-
tele de contabilitate să fie transportate la Iași de către
contabilul instituţiei, maiorul Th. Dumitriu. De aseme-
nea, locotenent-colonelul E. Rădulescu, raportorul
comitetului, numit în această funcţie la 4 septembrie
1916, trebuia să facă același lucru cu fondurile Cercului
Militar. Acestea se găseau numai în recipise ale Casei
