53
CERCUL MILITAR NAŢIONAL
lungul străzii Sărindar; 53,12 m, în dreptul scuarului
municipal, și 59,68 m faţă de proprietatea moștenito-
rilor lui Anastasie Ratziu, numit în unele documente și
Albanezu.
Obţinerea terenului pentru viitorul palat repre-
zenta o mare victorie pentru Cercul Militar din Bucu-
rești, pentru elita militară a ţării, mai ales că terenul
era râvnit nu numai de Biserica Ortodoxă Română, ci
și de alte instituţii și chiar de persoane fizice. Iată, de
pildă, Alexandru Tzigara-Samurcaș dorea să transla-
teze pe locul de la Sărindar biserica Stavrapoleos, în
locul căreia ar fi urmat să se mute un han românesc
vechi
19
. El și-a schimbat ulterior ideile, intenţionând
să construiască sediul pentru Muzeul de Artă Naţio-
nală. Locul destinat viitoarei clădiri a Cercului Militar
întrunea toate condiţiile privind amplasamentul unei
asemenea instituţii, fiind central și relativ aproape de
toate celelalte instituţii importante ale statului.
Sărindarul,
„Templul cel mai măreţ al Capitalei”
Locul cedat Ministerului de Război pentru con-
strucţia viitorului Palat al Cercului Militar avea o va-
loare de simbol pentru istoria Bucureștiului, pe acest
teren funcţionând, vreme de sute de ani, biserica Să-
rindar, unul dintre cele mai frumoase lăcașe de cult,
numită de Chesarie Daponte „podoaba” sau „minunea
Bucureștilor”
20
. Numele de Sărindar, după unii autori,
derivă din cuvântul grecesc
sarinda
, care înseamnă
patruzeci. Controversele în jurul bisericii și mănăstirii
Sărindar sunt foarte multe, deși istoria sa a fost înde-
lung cercetată
21
. Nu se știe când a fost construită. Tra-
diţia spune că biserica Sărindar ar fi una dintre cele
mai vechi, datând de pe la 1359 sau 1369. Ctitorul ar
fi fost Vladislav Voievod, domnitor al Ţării Românești
(1364-1377), care ar fi ridicat lăcașul pe locul unei bă-
tălii victorioase purtate de comitele Dragomir, pârcă-
labul cetăţii Dâmboviţa, împotriva oștilor regelui un-
gar Ludovic de Anjou (1342-1382). O opinie similară
avea și Bogdan Petriceicu Hașdeu, care o atribuia lui
Vladislav, plasând construirea ei în anii 1364-1365
22
.
Această afirmaţie nu este însă confirmată de izvoare
documentare, așa că rămâne doar o simplă ipoteză.
Unii cercetători apreciază că biserica ar fi fost construi-
tă la începutul secolului al XVI-lea, fiind ridicată de bo-
ierii Cocărăști, pe moșia lor, aflată atunci la marginea
orașului. De aici și denumirea de „Biserica Coconilor”,
cum a mai fost cunoscută
23
.
Din alte documente rezultă că mănăstirea Sărin-
dar exista pe vremea lui Mihai Viteazul, dar multe opinii
converg și spre ideea că ar fi fost construită de domni-
torul Matei Basarab (1632-1654), fiind a 40-a ctitorie a
sa, fapt ce justifică numele de Sărindar. Așezământul a
primit hramul Adormirea Maicii Domnului, fiind sfinţit
cu mare fast, în anul 1652, de faţă fiind și mitropolitul
Macarie. Mănăstirea a fost închinată așezămintelor de
la Muntele Athos, averea sporindu-i ulterior prin danii
domnești constând în moșii, case, vii, mori etc
24
. Nico-
lae Iorga este și el de aceeași părere, stabilind că Să-
rindarul a fost ctitoria lui Matei Basarab,„cea mai mare
dintre bisericile lui”
25
.
Domenico Caselli, cercetător pasionat al istoriei
Bucureștilor, a apreciat că Matei Basarab nu a constru-
it biserica în timpul domniei sale. Această informaţie
eronată era opera preotului Gr. Musceleanu care, în
scrierea sa
Monumentele Străbunilor
(1873), a lăsat o
pisanie atribuită lui Matei Basarab, ce arăta construi-
rea lăcașului de cult în 1652. Pisania este un fals, de-
oarece forma este complet diferită de celelalte păstra-
te din timpul marelui domn. În plus, nu există niciun
document care să o includă printre ctitoriile sale
26
. În
schimb, un hrisov din 1634 arată că la acea dată bise-
