68
CERCUL MILITAR NAŢIONAL
Între timp, a apărut o ofertă din partea din partea
societăţii pariziene „L’Industrielle Foncière” al cărei re-
prezentant, Dufour, a participat la ședinţa Comitetului
de administraţie din 12 octombrie 1910. Această soci-
etate se angaja să construiască palatul după planuri-
le, devizele și caietele de sarcini puse la dispoziţie de
către Comitetul de administraţie și asigura suma ne-
cesară, ce urma să fie plătită într-un interval de 40 de
ani, cu o anuitate de 6,43791%, dintre care 5,75% era
dobânda. Drept garanţie, se ipoteca terenul și clădirea
aferentă. Cercul avea dreptul să supravegheze mersul
construcţiei cu un personal propriu. De asemenea, co-
mitetul se obliga să intervină la Ministerul de Război
pentru a garanta, sub o formă sau alta, plata regulată
a anuităţilor
29
.
Reprezentantul societăţii franceze cerea pentru
serviciile sale un comision de 2% din preţul total. Co-
mitetul a găsit legitimă această solicitare și a stabilit ca
suma să fie plătită astfel: 1/3 la semnarea contractului;
1/3 la terminarea primului etaj și restul de 1/3 la pre-
darea imobilului.
Cum oferta societăţii „L’Industrielle Foncière” era
cea mai bună de până atunci, s-a decis să se continue
tratativele pentru lămurirea tuturor aspectelor juridice,
financiare și organizatorice ale afacerii. De asemenea,
s-a hotărât contactarea arhitectului Maimarolu în ve-
derea modificării vechilor planuri, pentru ca ele să poa-
tă fi puse la dispoziţia societăţii franceze. În acest scop,
la 20 octombrie 1910, a avut loc întâlnirea dintre Mai-
marolu și Comitetul de administraţie al Cercului Militar.
Se pare că discuţiile nu au fost foarte fructuoase din
moment ce s-a hotărât să fie contactaţi și alţi arhitecţi
pentru definitivarea noilor planuri. În acest scop, comi-
tetul a luat legătură cu Petre Antonescu, Ioan Mincu,
Ion D. Berindei și Ștefan Burcuș, personalităţi binecu-
noscute ale arhitecturii românești, toţi fiind școliţi în
Franţa, cu realizări remarcabile în București și în ţară.
La sfârșitul anului 1910, societatea „L’Industrielle
Foncière” a declinat oferta, astfel că a trebuit să fie că-
utate alte surse de finanţare, autorităţile militare fiind
hotărâte să treacă, în sfârșit, la construcţia palatului,
amânată, din diferite motive, mai bine de un dece-
niu. În deblocarea situaţiei, un rol important l-a avut
Nicolae Filipescu (1862-1916) ministrul de Război (29
decembrie 1910-27 martie 1912) în guvernul conser-
vator condus de Petre P. Carp.
Nicolae Filipescu, om politic, publicist, deputat, cu
o tumultoasă activitate, și-a legat numele de două in-
stituţii militare cu mare impact în viaţa oștirii: Colegiul
Militar de la Mănăstirea Dealu și Cercul Militar al ofi-
ţerilor din garnizoana București. În prima s-a pregătit,
vreme de câteva decenii, până la instaurarea regimu-
lui comunist, o parte din elita societăţii românești. În
ceea ce-o privește pe a doua, impulsul dat de Nicolae
Filipescu a avut o mare importanţă deoarece a deblo-
cat o situaţie care trena de ani de zile. Noul ministru de
Război i-a primit, la 1 ianuarie 1911, cu ocazia Anului
Nou, pe ofiţerii garnizoanei, prilej de care s-a profitat
pentru a fi ridicată și problema mult prea tergiversată
a construcţiei palatului Cercului Militar.
Nicolae Filipescu a dispus, la începutul aceluiași
an, ca Ministerul de Război să ofere Cercului Militar o
donaţie de 200 000 lei pentru începerea lucrărilor de
construcţie. De asemenea, el s-a implicat efectiv în
materializarea proiectului, acordând și alte facilităţi.
Recunoscând meritele lui Nicolae Filipescu, Comite-
tul de direcţie al Cercului Militar, în
Darea de seamă
pe anul 1911, îi arăta „întreaga noastră recunoștinţă
pentru putinţa reală ce ne dă de a vedea desăvârșit
visul nostru mult mai curând”
30
. Graţie acestui sprijin
s-a putut trece, după foarte mulţi ani de așteptare, la
începerea construcţiei clădirii.
În data de 10 ianuarie 1911, Comitetul de admi-
nistraţie s-a întrunit sub președinţia generalului Panait
