74
CERCUL MILITAR NAŢIONAL
al clădirii pe care l-a supus, la 27 aprilie 1912, aprobării
celor două comisii. În această perioadă, generalul Vasi-
le Zottu nu a fost în ţară, el urmând un tratament me-
dical în străinătate. Reîntors în București, nu a fost de
acord, în ședinţa din 30 aprilie 1912, cu soluţiile propu-
se, apreciind că intrarea nu era suficient de largă și, în
plus, imposibil de utilizat. Generalul Vasile Zottu opta
pentru ca accesul să fie realizat din bulevardul Regina
Elisabeta.
Pentru tranșarea disputei s-a făcut propunerea de
verificare a viitoarei intrări prin organizarea unei de-
monstraţii pe câmpul de la Cotroceni. Ea a arătat că
atât trăsurile, cât și automobilele puteau fi folosite în
arcada proiectată de arhitectul Dimitrie Maimarolu.
Deși rezultatul a fost favorabil, generalul Vasile Zottu a
venit cu argumentul că automobilul principelui moș-
tenitor Ferdinand nu ar fi încăput în intrarea carosabi-
lă. Pentru lămurirea situaţiei s-a repetat demonstraţia,
fiind adus automobilul princiar, care a putut să efectu-
eze toate manevrele.
Confruntarea dintre Dimitrie Maimarolu și Vasile
Zottu a continuat însă. După depunerea proiectului
definitiv, la 18 iunie 1912, comisia de direcţie a decis
să îl desărcineze pe arhitect de lucrare, pe motivul că
documentul nu a fost predat la timp și nu s-a ţinut
cont de observaţiile membrilor comisiei
48
. În aceste
condiţii, profund nemulţumit, cu perspectiva rezilierii
contractului, Dimitrie Maimarolu a înaintat, la 27 iunie
1912, un memoriu noului ministru de Război, genera-
lul Ion Argetoianu. Arhitectul aducea la cunoștinţă is-
toria „disputei” sale cu generalul Vasile Zottu, amenin-
ţând Cercul Militar cu deschiderea unui proces, ceea
ce atrăgea după sine daune foarte mari, contractul
fiind deja încheiat.
Intervenţia ministrului de Război, generalul Ion
Argetoianu, a mai calmat lucrurile. În ziua de 9 iulie
1912, la Cercul Militar, în prezenţa generalilor Boteanu
și Zottu, s-a întocmit un proces-verbal în care se insera
obligaţia arhitectului de a face planurile de execuţie
după proiectele definitive admise de Comisia de di-
recţie. De asemenea, în termen de șase zile, arhitectul
urma să finalizeze planurile pivniţelor cu aerisirea în
mod natural, iar în 15 zile, planul fundaţiilor cu toate
calculele respective. Cât privește planurile de execu-
ţie, acestea trebuiau predate treptat, în raport cu ne-
cesităţile. Arhitectul și-a respectat termenele, predând
la 14, 21 și 23 iulie toate planurile cerute
49
.
Trebuie spus că, pentru elaborarea planurilor clă-
dirii Cercului Militar, arhitectul Maimarolu a avut o
echipă numeroasă de colaboratori, la faţadă a lucrând
cu arhitecţii Monkton și Bertrand, iar după plecarea
ultimului, care a avut o mare influenţă asupra lui Mai-
marolu, acesta a adus din Franţa alţi doi specialiști,
pe arhitecţii Chapon și Tranoy. Izbucnind războiul, și
aceștia au trebuit să plece, chiar în anul 1914. Au mai
lucrat la proiect arhitecţii Poper, Heideke, Paul I. Cristi-
nel, Rosinthal, Florea Stănculescu, Cayon și D. Zumino.
Interioarele au fost proiectate de Ernest Doneaud. Dar,
în momentul în care planurile trebuiau finalizate, Mai-
marolu și Doneaud se găseau la Paris, astfel că ele au
fost desenate de Al. Tomescu, inspirat din cărţile lăsa-
te de ultimul. La revenirea în ţară, Doneaud a corectat
planurile desenate de Tomescu.
50
Pentru începerea lucrărilor mai erau necesare însă
și rezolvarea aspectelor de ordin juridic și financiar.
În primul rând se impunea transferul de proprietate
de la Ministerul de Război, cel care primise terenul, la
Cercul Militar, beneficiarul lui. Acest lucru s-a realizat
prin Legea din 25 ianuarie 1912, publicată în „Moni-
torul Oficial” nr. 238/1912. Ulterior, comuna București,
prin Decizia Consiliului comunal nr. 81 din 25 februarie
1912, a cedat gratuit Cercului Militar, pentru egalarea
unghiurilor construcţiei, o porţiune de teren în supra-
faţă de 103,70 m
2
.
51
