54
CERCUL MILITAR NAŢIONAL
rica exista, fapt confirmat prin documente ce vorbesc
despre „funcţionarea” Sărindarului încă din a doua ju-
mătate a secolului anterior. Constantin Brâncoveanu
a refăcut biserica, a zidit clopotniţa și a înzestrat-o cu
obiecte de cult.
Ea devine unul dinmarile lăcașuri de cult bucureș-
tene, mănăstire domnească cu funcţie adiacentă de
han. În interior, acest lăcaș era construit după modelul
bisericii Sf. Sofia din Constantinopol, având jos două
rânduri de loji și tot două și sus. Faima ei era sporită și
de o „icoană veche a Maicii Domnului de la Sărindar”,
care era făcătoare de minuni și vindecătoare de boli,
ceea ce atrăgea aici o mulţime de oropsiţi ai sorţii.
Către sfârșitul secolului al XVII-lea, Mănăstirea Să-
rindar a fost lăcaș de adăpost pentru persoanele sufe-
rind de boli mintale, care erau aduse aici datorită icoa-
nei făcătoare de minuni, ce își crease mare faimă. Se
spera că rugăciunile vor ameliora boala, credinţa fiind,
în acele vremuri, medicamentul tămăduirii. La începu-
tul secolului al XIX-lea, mai exact în 1802, bolnavii min-
tali au fost mutaţi la Pitar Moș și apoi în curtea Bisericii
Icoanei.
Marele cutremur din 1802 a afectat serios Mănăs-
tirea Sărindar, aceasta fiind refăcută de familiile boie-
rești Cocărescu, Filipescu și Ghica.
În veacul al XIX-lea, Sărindarul a devenit biserica
Ghiculeștilor, aici având loc principalele ceremonii
religioase ale acestei familii, iar unii membri ai ei au
fost îngropaţi tot aici
27
. Domnitorul Alexandru Ghi-
ca (1834-1842) a ascultat în Sărindar slujba de Paști
(1837) și sub aceleași cupole a cântat primul cor româ-
nesc, după regulile muzicii rusești însă. În 1838, puter-
nicul cutremur a afectat-o din nou, ea fiind reparată în
același an. La 1846, călătorul rus Porfirie Uspenski scria
că mănăstirea Sărindar era, de fapt, catedrala orașului,
că era mare, în interiorul ei fiind două tronuri: pentru
domnitor și doamna lui. „Egumenul actual de 32 de
ani, scria Uspenski, administrează moșiile acestei mâ-
năstiri. Este bogat și de aceea mândru de aceasta. Lo-
cuinţa sa e elegantă, dar mult mai elegantă este tânăra
cucoană, care locuiește cu el, ca un trandafir lângă un
porumbel bătrân. Mănăstirea Sărindar, conchide el, e
mare, dar e aproape goală”
28
.
În 1848, trupele rusești care înăbușiseră revoluţia
și-au făcut slujbele religioase și serbările la Mănăstirea
Sărindar. Tot în același an, Ion Ghica o aprecia drept
„Templul cel mai măreţ al Capitalei”. La mijlocul vea-
cului, așezământul a început să se ruineze, fenomen
accentuat și de secularizarea înfăptuită de Alexandru
Ioan Cuza. Călugării greci, nemulţumiţi de măsura lu-
ată de domnitor, s-au dezinteresat de lăcașul de cult.
Și până atunci egumenii mănăstirii exploataseră ne-
corespunzător bogăţiile acesteia, dirijând majoritatea
veniturilor spre Constantinopol și Muntele Athos. La
1865, s-au făcut o serie de reparaţii, dar care vor putea
împiedica accentuarea declinului mănăstirii.
La intrare s-au construit alte două turnuri, în locul
celor mai mici existente, acestea desprinzându-se de
biserică și contribuind, astfel, la decăderea întregului
ansamblu. Totuși, la 1877, Sărindarul va cunoaște ani-
maţia de altădată deoarece trupele rusești și-au ţinut
aici o parte din slujbe. În biserică s-au rugat, între alţii,
marele duce Nicolae, fratele ţarului și comandantul
trupelor ruse de pe teatrul de război balcanic, cancela-
rul Gorceakov, generalii Iosif V. Gurko, Eduard Totleben
și alţi comandanţi ruși de rang înalt
29
.
După Războiul pentru Independenţă, lăcașul,
rămas neîngrijit, a intrat într-o degradare vizibilă,
afectând imaginea Căii Victoriei (numele dat Podului
Mogoșoaiei în cinstea marilor izbânzi din 1877-1878),
devenită principala arteră de circulaţie. „Minunea Bu-
cureștilor” de odinioară, după caracterizarea lui Che-
sarie Daponte, ajunsese, practic, o ruină. În planurile
municipalităţii reorganizarea zonei devenise, prin ur-
