15
Schiţă istorică a evoluţiei armatei române
Refacerea structurilor militare la români, după ce-
zura secolului fanariot, a reprezentat un proces dificil,
determinat, în esenţă, pe de o parte de statutul inter-
naţional al celor două principate românești extracarpa-
tice și, pe de altă parte, de nivelul precar de dezvoltare
al societăţii românești sub aspect instituţional, econo-
mic, cultural și social. Moldova și Muntenia s-au găsit,
la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului
al XIX-lea, la intersecţia intereselor contradictorii ale
marilor puteri europene, angrenate în ceea ce istoricii
au numit „chestiunea orientală”. Dominaţia Imperiului
Otoman în centrul și sud-estul Europei, aflat într-un
permanent declin după 1683, când a asediat pentru a
doua oară Viena și a devenit, prin aceasta, „omul bol-
nav” al continentului, era puternic disputată de Impe-
riile Habsburgic și Rus. În mod practic, acest lucru s-a
materializat într-o serie de conflicte ruso-austro-oto-
mane în care cele două principate au avut un rol cheie,
ele fiind, concomitent, spaţiul predilect de desfășurare
a acţiunilor militare și moneda de schimb la care au
recurs Istanbulul, Sankt Petersburgul și Viena
1
.
În aceste condiţii vitrege, statutul internaţional și
integritatea teritorială a principatelor românești extra-
carpatice a avut de suferit. În 1775, partea de nord a
Moldovei a fost anexată de către Imperiul Habsburgic,
Viena dându-i denumirea de Bucovina, după numele
codrilor de fagi de la Cosmin, acolo unde, în toamna
anului 1497, Ștefan cel Mare obţinea o strălucită victo-
rie împotriva armatei poloneze.
Peste câteva decenii, în 1812, prin pacea de la
București, ce punea capăt unui război dintre Imperiul
Rus și Imperiul Otoman (1806-1812), primul a anexat
teritoriul dintre Prut și Nistru, pe care l-a denumit Ba-
sarabia, expresie ce desemna spaţiul restrâns de la
nordul gurilor Dunării, stăpânit odinioară de primii
Basarabi.
Pe plan politic, după pacea de la Kuciuk-Kainargi
(1774), Imperiul Rus și-a instituit
de facto
protectoratul
asupra Moldovei și Munteniei, aflate de câteva secole
sub suzeranitate otomană, accentuată de la începutul
secolului al XVIII-lea, când Poarta a impus regimul fa-
nariot
2
.
Clasa politică autohtonă, reprezentată de boieri-
me, parte din ea fanariotizată, a reacţionat împotriva
acestei stări de lucruri printr-o lungă serie de petiţii
și programe de reformă adresate curţilor de la Pe-
tersburg, Viena sau Istanbul
3
. Ele vizau, implicit sau
explicit, refacerea forţelor militare ale ţării, obiectiv ce
era considerat o condiţie de bază a modernizării soci-
etăţii românești
4
.
Primii domni pământeni numiţi de Poarta Otoma-
nă, Ioniţă Sandu Sturdza (Moldova) și Grigore Dimitrie
C a p i t o l u l I
INSTITUŢIA CERCURILOR MILITARE ÎN ARMATA ROMÂNĂ
(SFÂRȘITUL SECOLULUI AL XIX-LEA ȘI ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA)
