30
CERCUL MILITAR NAŢIONAL
Independenţă. La 15 decembrie 1876, adunarea ge-
nerală a votat statutele Cercului Militar, eveniment
ce este considerat actul de naștere al instituţiei. Dar,
această zi nu reprezintă și data de înfiinţare a sa din
moment ce, la articolul 30, ultimul de altfel al statute-
lor, se preciza că documentul a fost adoptat în„localul
cercului”
54
. Prin urmare, cercul exista și, în plus, avea
și un local propriu. Stadiul actual al documentării nu
ne-a permis să fixăm cu precizie cum, când și din ini-
ţiativa cui a fost el creat. Arhiva instituţiei, ce se află la
Arhivele Militare din Pitești, pornește de la anul 1893,
iar documentele ulterioare pomenesc doar data de 15
decembrie 1876, când s-au adoptat statutele. La rân-
dul său, „Monitorul Oastei” pentru anii 1875-1876, nu
consemnează un asemenea eveniment, aceeași tăcere
constatându-se și în celelalte publicaţii militare, foar-
te restrânse, de altfel, care apăreau la acea dată. Presa
civilă, atât cât a putut fi consultată în principalele bi-
blioteci ale ţării, nu menţionează, nici aceasta, data și
împrejurările apariţiei Cercului Militar al ofiţerilor din
garnizoana București. Apreciem că nu putea lua fiinţă
decât în perioada cuprinsă între martie 1875, când se
adoptă decizia privind cluburile militare, și decembrie
1876. Oricum, adoptarea statutelor a fost evenimentul
cel mai important, care i-a permis să se organizeze și
să funcţioneze.
Statutele elaborate cu acest prilej stipulau că
acesta trebuie „să fie un stabiliment public de întruni-
re” care să le procure ofiţerilor, „pe lângă un divertis-
ment lesnicios, un izvor de cunoștinţe de tot felul”. De
asemenea, el avea rolul de a stimula și dezvolta senti-
mentul demnităţii personale și prestigiul militar în via-
ţa socială. El trebuia să fie o „piedică morală de a mai
frecventa locurile publice și o societate amestecată și
nepotrivită cu gradul lor”
55
.
Demn de remarcat este faptul că noua instituţie
a fost pusă sub patronajul lui Carol I (domnitor la acea
dată, iar, din 1881, rege). Președinţia era asigurată de
comandantul Diviziei 2 teritoriale ce își avea sediul în
capitala ţării.
Puteau fi membri ai cercului ofiţerii și asimilaţii lor
din armata permanentă și teritorială, atât activi, cât și
în rezervă sau în retragere, rezidenţi în garnizoana Bu-
curești. Erau admiși și ofiţerii din alte garnizoane care
erau detașaţi, dar dacă detașarea avea o durată mai
mare de o lună ei trebuiau să achite cotizaţia aferen-
tă. Membrii cercului puteau introduce în organizaţie și
persoane străine armatei, dar acest lucru se făcea sub
directa lor responsabilitate.
Demn de remarcat pentru deschiderea manifes-
tată de corpul ofiţeresc român este faptul că puteau
deveni membri ai cercului și ofiţerii din armatele stră-
ine, pe tot timpul șederii lor în București. Ei trebuiau
introduși de către un ofiţer român și nu plăteau cotiza-
ţia aferentă
56
. Cum am mai precizat, de altfel, din cerc
erau excluși acei ofiţeri care comiteau abateri grave și
erau trecuţi în rezervă pentru motive imputabile lor.
Conducerea instituţiei era asigurată de un comi-
tet constituit din câte un ofiţer corespunzător fiecărui
grad militar. Pentru alegerea acestuia, ofiţerii de ace-
lași grad se întruneau într-o adunare generală și își de-
semnau doi reprezentanţi: unul permanent, iar celălalt
supleant. Pentru a fi valabilă alegerea, la adunarea ge-
nerală trebuiau să fie prezenţi jumătate plus unul din
totalitatea ofiţerilor de același grad. Membrii comite-
tului erau reeligibili la începutul fiecărui an.
Atribuţiile comitetului erau largi, acesta asigu-
rând, practic, conducerea executivă a cercului. Acesta
nu putea angaja fondurile instituţiei în afara manda-
tului său, care avea o durată de un an, cu excepţia în-
chirierii localului, care se putea face pe o perioadă de
maximum trei ani. Comitetul nu putea funcţiona cu
mai puţin de cinci membri prezenţi, titularii având po-
sibilitatea de a fi înlocuiţi de supleanţi.
