18
CERCUL MILITAR NAŢIONAL
ral al societăţii românești, între cele două fiind o relaţie
biunivocă. Cu toate acestea, raporturile dintre armată
și societate au reprezentat și reprezintă un subiect de
intensă dezbatere, atât în rândul specialiștilor (polito-
logi, sociologi, istorici etc.), cât și al practicienilor im-
plicaţi în această relaţie. Există o consistentă literatură
referitoare la acest subiect, foarte important pentru
societăţile moderne, în condiţiile în care, în cursul se-
colelor al XIX-lea și al XX-lea, au avut loc câteva „revo-
luţii” care au schimbat paradigmele în domeniul orga-
nizării militare, al pregătirii și ducerii războiului.
De regulă, armata ca instituţie a avut și are ca prin-
cipală atribuţie exercitarea funcţiei militare a statului,
prin care gestionează, alături de alte structuri, violenţa
în societate. Ea este îndreptată, de obicei, împotriva
„dușmanilor” externi, care atentează la valori supre-
me ale comunităţii și statului: integritate teritorială;
suveranitate; resurse naturale, bunuri economice etc.
Armata poate îndeplini această funcţie singură sau în
cadrul unor alianţe pe care conducerea politică le-a în-
cheiat în timp de pace sau de conflict.
În același timp, ca instrument al violenţei legitime
a statului, armata poate fi folosită și împotriva „inami-
cilor” interni sau pentru rezolvarea unor crize majore
determinate fie de convulsii economice și sociale, fie
de dezastre naturale (cutremure, inundaţii, incendii
etc.).
Literatura de specialitate, în special sociologică,
a analizat pe larg natura raporturilor dintre armată și
societate și, mai ales, cele dintre factorul politic și cel
militar. Este foarte bine cunoscută aprecierea lui Carl
von Clausewitz potrivit căreia războiul este„un adevă-
rat instrument politic, o continuare a relaţiilor politice,
o realizare a acestora cu alte mijloace”
16
. Această sin-
tagmă celebră a fost înţeleasă, cel mai adesea, în sen-
sul că armata este exclusiv un instrument al factorului
politic, deși relaţia dintre armată și societate este mai
complexă. Oricum, în regimurile democratice militarul
este subordonat politicului, iar acesta din urmă și-a
construit pârghiile și mijloacele necesare pentru un
control adecvat al armatei, al forţelor militare în gene-
ral.
În regimurile nedemocratice (totalitare), organis-
mul militar a reprezentat, nu de puţine ori, suportul
puterii politice, garantul structurilor de extremă dreap-
tă sau stângă. După cum au existat și există cazuri
când armata s-a substituit factorului politic, devenind
principala forţă de guvernare. Morris Janowitz, după
o analiză temeinică, a apreciat că există patru modele
istorice de relaţii civili-militari: aristocratic-feudal; sta-
tul garnizoană; totalitarist și democratic
17
.
Luând în considerare această ierarhizare și apli-
când-o la evoluţia societăţii românești, ajungem la
concluzia că până în anul 1938, când se instalează pri-
mul regim autoritar în România, cel al lui Carol al II-lea,
nu se poate vorbi decât de modelul democratic, deși
există controverse privind natura regimului politic ro-
mânesc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în
prima jumătate a celui următor.
Potrivit Constituţiei din 1866, în vigoare până în
1923, armata era o instituţie apolitică, ea fiind subor-
donată suveranului, care era comandantul ei suprem.
Acest statut a fost respectat, iar România nu a avut o
tradiţie militaristă, nu a cunoscut lovituri de stat, pro-
nunciamente, regimuri militare etc. În genere, armata
s-a păstrat de-a lungul existenţei sale, în limitele con-
stituţionale; ea nu a fost o castă, ci mai mult o elită,
înţeleasă în sens tehnic.
Desigur, militarii s-au implicat și în politică, dar
prezenţa lor în opera de guvernare s-a realizat pe ter-
men scurt și fără să genereze schimbări majore în viaţa
societăţii. În plus, armata a fost și un factor semnifica-
tiv în ceea ce astăzi se numește „nation building”. Cel
puţin două elemente converg spre o asemenea con-
