19
CERCUL MILITAR NAŢIONAL
cluzie. Primul dintre ele a fost modul de selecţie și pro-
movare a corpului de cadre. În pofida entuziasmului
iniţial pomenit mai sus, clasele politice suprapuse au
manifestat, cu excepţiile de rigoare, un interes relativ
scăzut pentru cariera ostășească. Lipsa unei tradiţii
militare, relativa izolare a celor două principate româ-
nești, conservatorismul unei părţi a boierimii autoh-
tone, atractivitatea scăzută a statutului de militar au
determinat ca puţini exponenţi ai înaltei societăţi să se
îndrepte spre cariera armelor.
Prin urmare, selecţia corpului ofiţeresc s-a făcut, în
mare măsură, din clasa de mijloc și din rândul ţărăni-
mii. Aceste categorii au văzut în armată atât un mijloc
de întreţinere, cât și o posibilitate de îmbunătăţire a
statutului lor social, astfel că mulţi tineri au îmbrăţi-
șat cariera armelor. Exemplele sunt numeroase, dar
voi evidenţia doar două nume: Alexandru Averescu și
Constantin Christescu. Primul a ajuns mareșal, preșe-
dinte de partid și prim-ministru în trei rânduri, iar cel
de-al doilea a făcut o strălucită carieră, încununată de
șefia Marelui Stat Major al armatei (1918, 1920-1923).
În altă ordine de idei, prin cuprinderea în rându-
rile sale a unui segment foarte important de cetăţeni,
în special tineri (în toată această perioadă a funcţionat
serviciul militar obligatoriu), armata a fost un factor
de întărire a conștiinţei naţionale. Cultul drapelului, al
jurământului militar, promovarea unor virtuţi ostășești
și a faptelor de arme din trecut, a unor valori cum sunt
onoarea, demnitatea, curajul etc. au contribuit la edu-
carea patriotică a locuitorilor, la cimentarea mândriei
naţionale. Tot pe această linie, nu trebuie neglijată nici
contribuţia instituţiei militare la îmbunătăţirea stării
sociale prin dezvoltarea programelor de alfabetizare a
unor importante contingente rurale.
Pentru a respecta adevărul istoric, se impune pre-
cizarea că n-au lipsit fenomenele negative din rândul
corpului ofiţeresc și al trupei. A existat un curent de
opinie ostil armatei, așa cum a fost cel socialist, pre-
cum și un sindrom„Moș Teacă”, nu o dată conștientizat
dramatic de tineri și destul de mediatizat în epocă, mai
ales prin scrierile lui Anton Bacalbașa.
Cu plusurile și minusurile societăţii din care pro-
venea, armata română a fost una dintre instituţiile fun-
damentale ale statului român, aceasta acţionând, în
limita mijloacelor care i-au fost acordate, pentru afir-
marea intereselor naţionale. Armata a consacrat, prin
acţiunile sale din anii 1877-1878, Independenţa ţării,
proclamată la 9-10 mai 1877, a participat la un conflict
regional (al Doilea Război Balcanic,1913) și la cele două
conflagraţii mondiale din anii 1914-1919 și 1939-1945.
Performanţele pe câmpurile de luptă au fost contra-
dictorii, experienţa căpătată cu acest prilej fiind uneori
sintetizată sub formula„prea mici pentru un război așa
de mare”. În fond, ea exprima o realitate ce depășea
cadrul strict militar. România, stat agrar prin excelenţă,
a fost nevoit ă să se implice în războaiele totale ale erei
industriale, mijloacele fiind modeste în raport cu marii
beligeranţi. Până la un punct, această discrepanţă teh-
nică a fost suplinită prin eforturi umane sau, cum se
mai spune, prin„sânge”.
Consideraţii privind statutul corpului de cadre
al armatei române. Instituţia cercurilor militare
Pentru orice armată, corpul de cadre reprezintă
una dintre cele mai delicate și importante probleme,
valoarea și competenţa lui fiind hotărâtoare în contu-
rarea profilului ei. Am arătat mai sus că armata a fost,
în mod paradoxal, o instituţie„democratică”, deoarece
a asigurat accesul tuturor claselor și categoriilor soci-
ale, statutul de ofiţer fiind, după opinia multor tineri,
nu foarte greu de obţinut. Se cereau mai puţini ani de
studiu decât în alte profesii, întreţinerea în timpul șco-
larizării era gratuită, iar locul de muncă era asigurat.
