21
CERCUL MILITAR NAŢIONAL
prin examen și călătorie de studiu. Prin legea bugetu-
lui se stabileau, funcţie de efectivul armatei, numărul
necesar de ofiţeri pe grade. În raport de locurile răma-
se libere, așa numitele „vacanţe” (mutări, pensionări,
decese etc.) se elabora tabloul înaintărilor, funcţie de
cele două criterii mai sus amintite: vechime și alegere.
Nu de puţine ori, întocmirea acestor liste genera ne-
mulţumiri în rândul ofiţerilor, motivele fiind eliminarea
unora și favorizarea altora.
Standardele impuse erau, prin urmare, înalte, iar
autorităţile au conferit apoi, prin legislaţie, statutul
distinct de elită pentru corpul ofiţeresc. Dintre actele
normative promulgate în acest sens menţionăm:
Le-
gea poziţiei ofiţerilor
(1864, 1872);
Legea de înaintare
în armată
(1874);
Legea soldelor
(1872),
Legea pensiilor
militare
(1872) etc. După Războiul pentru Independen-
ţă, legile au fost îmbunătăţite, modificate sau adaptate
în funcţie de resursele avute la dispoziţie și de mersul
general al societăţii românești
23
.
Un aspect important al statutului cadrelor milita-
re din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima
jumătate a secolului al XX-lea era cel privind căsătorii-
le acestora. Un cadru militar nu-și putea întemeia o fa-
milie decât în anumite condiţii, consacrate într-o lege
organică –
Legea căsătoriilor militare
–, care a cunoscut
mai multe revizuiri și variante. În esenţă, actul norma-
tiv stabilea o serie de criterii, dar care veneau în con-
tradicţie cu prevederile codului civil. Ele se refereau la
aspecte precum vârsta la care ofiţerul sau subofiţerul
se puteau căsători; vârsta și moralitatea viitoarei soţii;
starea materială a acesteia (concretizată în dotă) etc.
Dota reprezenta un venit anual obligatoriu, al cărui
cuantum a variat de-a lungul timpului, constituit din-
tr-un capital în numerar sau efecte ale statului, produ-
când venitul anual cerut și depus la Casa de Depuneri
și Consemnaţiuni, ca fond dotal inalienabil, recipisa ur-
mând a fi depusă la tribunal, soţul având dreptul de a
primi doar venitul acestui capital. O altă modalitate de
asigurare a dotei era existenţa unui imobil, rural sau ur-
ban, liber de orice sarcină, care producea venitul anual
cerut. Acest lucru trebuia dovedit prin contractele de
închiriere sau arendare din ultimii trei ani, documente
autentificate la tribunal
24
. De reţinut că pentru femeile
care erau educatoare și profesoare nu se cerea dotă,
venitul lor fiind considerat suficient.
Cât privește moralitatea viitoarei soţii, aceasta
urma să fie dovedită de un certificat eliberat de primă-
ria din localitate, confirmat de prefectul poliţiei (pen-
tru orașele București și Iași) sau de prefectul judeţului.
Totuși, acest tip de rigoare nu a eliminat„disfuncţiona-
lităţile” în această privinţă, multe dintre ele reprezen-
tând sarea și piperul acelor vremuri.
Un alt aspect al statutului particular al corpului
ofiţeresc era cel al ordonanţelor, foarte criticat de pre-
să, în special de cea de stânga. Soldatul desemnat or-
donanţă nu era un servitor al ofiţerului sau al familiei
sale, ci avea menirea de a-l ajuta la treburile adminis-
trative, pentru ca ofiţerul să se poată concentra asupra
îndeplinirii ireproșabile a serviciului. Numărul ordo-
nanţelor varia în funcţie de gradul ofiţerului, ofiţerii
inferiori (subalterni) având, de regulă, o ordonanţă, cei
superiori două, iar generalii trei
25
.
O problemă majoră pentru corpul ofiţeresc al ar-
matei române, ca, de altfel, pentru toate armatele din
lume, a fost aceea a relaţiilor cu populaţia civilă. Ofiţe-
rii erau educaţi și trăiau potrivit unui cod rigid, plin de
norme și restricţii, care se aplica în cazarmă, în poligo-
nul de instrucţie, la exerciţii și manevre. Dar, dincolo
de orizontul acesta, relativ limitat și închis, era socie-
tatea, cu alte norme și legi, în care ei erau datori să se
integreze.
Prin urmare, găsirea acelor modalităţi și metode
de inserţie socială, de petrecere utilă și plăcută a tim-
pului liber, de perfecţionare a pregătirii generale și de
